Faceți căutări pe acest blog

duminică, 29 aprilie 2012

CONDITIILE CERUTE PENTRU A MOSTENI : Vocatia(chemarea) la mostenire


Este regula  stabilită de  art. 962 NCC şi care impune unei persoane, pentru a putea veni la moştenire, să  aibă calitatea de moştenitor  legal sau testamentar. Altfel spus, este necesar ca o persoană să fie chemată la moştenirea unui defunct fie în baza legii fie în baza unui testament.
Vocaţia la moştenire se va aprecia atât în sensul ei general - ca şi posibilitatea eventuală a unei persoane de a culege o moştenire - cât mai ales în sensul ei concret, special - ca şi posibilitatea efectivă a unei persoane de a culege o moştenire .  Astfel, în cazul fiecărui de cujus va exista o sferă de persoane cu vocaţie generală la moştenire, din rândul cărora se vor alege, prin aplicarea principiilor devoluţiunii succesorale, în concret persoanele ce au dreptul de a culege efectiv moştenirea
Întrucât problema vocaţiei la moştenire înseamnă practic  chemarea la moştenire, în temeiul legii sau al unui testament, vom face cu această ocazie câteva aprecieri referitoare la  adopţie şi la filiaţie, ca şi  premise ale rudeniei, de care legea leagă efectele dreptului de a moşteni .

Situaţia adoptatului,  atât sub aspectul capacităţii sale de a-şi moşteni părintele  adoptator, cât şi sub aspectul capacităţii sale de a moşteni  celelalte rude  rezultate în urma adopţiei, comportă câteva discuţii interesante.
Astfel :
a.  Nu încape nici o îndoială, atâta vreme cât adopţia există  şi nu a fost desfăcută, adoptatul va avea acelaşi statut cu al copiilor naturali ai defunctului, din căsătorie sau din afara căsătoriei.  Această concluzie se impune, şi nu cunoaşte nici o deosebire faţă de prevederile anterioare,  prin aplicarea dispoziţiilor  art 448, 470 şi 471 NCC. Deci, atâta vreme cât adopţia subzistă, adoptatul va avea calitatea de moştenitor al adoptatorului, iar acesta din urmă va avea calitatea de moştenitor al adoptatului . 
b.  Cazul prevăzut de art 462 alin 2 NCC: dacă adoptatorul sau soţii adoptatori au decedat,  se va putea încuviinţa o noua adopţie,  cea anterioara considerându-se a fi fost desfăcută  pe data rămânerii definitive  a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a noii adopţii. În  această situaţie,  adoptatul va avea drepturi depline la moştenirea autorului său  întrucât, la data deschiderii moştenirii, el avea calitatea de descendent al acestuia. Nu are nici o relevanţă dacă ulterior  s-a încuviinţat o nouă adopţie. Prima adopţie nu se consideră a fi desfăcută decât la data rămânerii definitive a celei de a doua hotărâri judecătoreşti . Prin urmare, şi în acest caz , adoptatul va avea capacitatea de a moşteni atât pe adoptator cât şi pe rudele acestuia, regula reciprocităţii funcţionând şi în acest caz. 
c.  În ipoteza  desfacerii adopţiei la cererea adoptatorului,  reglementată  de art. 477 NCC,  problemele sunt mai ample şi necesită o informare mai largă. Astfel,  adoptatorul  sau familia adoptatoare  va putea cere desfacerea adopţiei  dacă  adoptatul a atentat la viaţa lor, a ascendenţilor  ori descendenţilor lor, sau atunci când adoptatul s-a făcut vinovat de fapte penale  pedepsite cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 2 ani. În cazul în care adoptatorul a decedat ca urmare  a faptelor adoptatului, adopţia poate fi desfăcută  la cererea celor care  ar fi venit la moştenire împreună cu adoptatul sau în lipsa acestuia . În situaţia astfel reglementată, adopţia nu va putea fi desfăcută la cererea adoptatorului  decât după ce adoptatul  a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu, chiar dacă faptele au fost săvârşite anterior.
Vom analiza mai întâi care sunt persoanele ce au calitatea de a solicita desfacerea adopţiei :
Prima persoană care are, prin lege, calitatea de a cere desfacerea adopţiei este însuşi adoptatorul . Cu privire la posibilităţile lui legale de a face această cerere, nu găsim probleme speciale, cu excepţia faptului că dreptul său se naşte abia în momentul în care adoptatul a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu, în oricare mod reglementat legal , respectiv : la împlinirea vârstei de 18 ani, cu ocazia căsătoriei, prin dobândirea capacităţii de exerciţiu anticipate .
A doua categorie de persoane cărora legea le recunoaşte calitatea de reclamant într-un asemenea proces   sunt persoanele care ar fi avut capacitatea de a veni la moştenire împreună cu adoptatul  sau în lipsa acestuia. Deci, în categoria acestor persoane vom include pe soţul adoptatorului, pe ceilalţi descendenţi ai acestuia sau pe succesibilii  aparţinând celorlalte clase de moştenitori legali, inclusiv statul – prin unitatea administrativ teritorială ce ar fi avut vocaţie la moştenire, precum şi pe  legatarii defunctului.  Aceştia  pot cere desfacerea adopţiei numai în cazul în care adoptatorul a decedat în urma  faptelor adoptatului. Prin urmare, dacă  faptele adoptatului nu au avut ca rezultat decesul  adoptatorului, iar acesta  nu a solicitat desfacerea adopţiei, persoanele enumerate  la alin 2 al art 477 NCC  nu vor putea cere desfacerea adopţiei.  De asemenea, nici dacă adoptatorul a decedat  din alte cauze decât faptele săvârşite de adoptat, fără să fi cerut desfacerea adopţiei, aceasta nu va putea fi desfăcută la cererea persoanelor nominalizate la alin 2 al art. 477.  Dacă, însă, adoptatorul a solicitat desfacerea adopţiei  şi a decedat în timpul judecării procesului, indiferent de cauza decesului,  acţiunea sa va putea fi continuată de moştenitorii săi, legali sau testamentari, însă nu în temeiul prevederilor art 477 NCC ci în temeiul dreptului comun. ( cu privire la argumentarea acestei soluţii, a se vedea discuţiile de mai jos).  Subliniem deci, faptul că această calitate procesuală aparţine persoanelor  sus-amintite numai cu condiţia ca adoptatorul să fi decedat ca urmare a faptelor adoptatului .  Soluţia  este aceeaşi şi în cazul în care este vorba de o familie adoptatoare ( soţ şi soţie ),  iar  decedatul este numai unul dintre soţi. Soţul care a supravieţuit  împreună cu moştenitorii celui decedat vor putea cere desfacerea adopţiei,în condiţiile art. 477 NCC.
În al doilea rând, trebuie să mai arătam  necesitatea unei legături de cauzalitate între decesul adoptatorului  şi faptele săvârşite de adoptat.
Astfel, nu este obligatoriu să fie vorba de un omor săvârşit cu premeditare. Adopţia va putea fi desfăcută în orice situaţie în care se va dovedi că faptele adoptatului au determinat, au avut drept consecinţă moartea adoptatorului ( de exemplu în cazul loviturilor cauzatoare de moarte ).
A treia categorie de probleme care trebuie discutate în această materie este cea a  faptelor de care legea leagă  posibilitatea desfacerii adopţiei.
Prima fapta incriminată este atentatul la viaţa adoptatorilor, a ascendenţilor sau descendenţilor acestora. Persoanele împotriva cărora  s-au putut săvârşi faptele  sunt nu numai adoptatorii, ci şi rudele lor în linie dreaptă, respectiv ascendenţii şi descendenţii  acestora.Vom  vorbi aici de fapte săvârşite cu intenţie, având drept scop moartea victimelor, indiferent că a fost sau nu atins acest rezultat, ceea ce înseamna că şi tentativa se va pedepsi în acelaşi fel
O altă categorie o reprezintă faptele penale  sancţionate cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin doi ani, săvârşite împotriva  adoptatorilor. De data aceasta, persoanele împotriva cărora s-au săvârşit faptele sunt numai adoptatorii, nu şi cei apropiaţi acestora. Faptele sancţionate  sunt cele care, conform legii,  au o pedeapsă  cu închisoarea de minim 2 ani, indiferent dacă  făptuitorul a primit sau nu această pedeapsă, dacă pedeapsa a fost sau nu executată, dacă a intervenit graţierea ori amnistia, etc. Important este să se dovedească  existenţa faptelor  şi încadrarea lor în categoria prevăzută de lege .
A patra problemă  care se ridică este însă cea legată de momentul  în care se va putea cere desfacerea adopţiei, întrucât legea prevede expres că aceasta nu poate fi cerută decât după ce  adoptatul a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu.
Cum legea nu distinge asupra  modului de dobândire a capacităţii depline de exerciţiu, considerăm că poate fi vorba atât de dobândirea  capacităţii de exerciţiu odata cu implinirea varstei de 18 ani, cât şi de dobândirea capacităţii de exerciţiu anticipată  sau ca urmare a căsătoriei.  Alin 3 al art 477 spune că “adopţia poate fi desfăcută la cererea adoptatorului “, ceea ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că prevederile acestui aliniat se vor aplica numai în cazul în care  faptele adoptatului nu au avut ca rezultat moartea adoptatorului, indiferent că aceste fapte se încadrează în teza întâi sau în teza  a doua a  alin 1 din art 477 NCC, iar  desfacerea adopţiei se cere de către adoptator  . Ne întemeiem  concluzia în primul rând pe argumentul de redactare a textului. O altă soluţie, respectiv  condiţionarea  desfacerii adopţiei -  în cazul decesului adoptatorului  ca urmare a faptelor adoptatului -  de  dobândirea capacităţii depline de exerciţiu de către adoptat, ar  determina  o gravă inechitate  şi ar duce la consecinţe absolut nefaste legate de însăşi instituţia adopţiei.
Cea de-a cincea problemă în discutie este legată de situaţia ramnanerii definitive a horararii judecatoresti de desfacere a adopţiei.
Dacă adopţia  a fost desfăcută anterior datei deschiderii moştenirii,  printr-o hotărâre rămasa definitivă tot înainte de data deschiderii moştenirii, nu se pune nici o problemă legată de capacitatea de a moşteni  a adoptatului : cu certitudine el nu va avea dreptul la moştenirea adoptatorului.  Prin urmare,  fostul adoptat nu va putea fi inclus în categoria persoanelor care au capacitatea de a-l moşteni pe adoptator, după cum nici acesta nu-şi va putea moşteni fostul copil adoptat.
Ce se va întampla, însă, în cazul în care hotărârea de desfacere a adopţiei  fie  nu a fost încă pronunţată ( procesul   a fost intentat de către adoptator  şi este în curs de judecare )  sau, deşi a fost pronunţată nu a rămas încă definitivă . Pe considerente de  regulă generală, ar trebui  să  concluzionăm că , atâta vreme cât nu există o  hotărâre judecătorească definitivă, adopţia este în fiinţă,  adoptatul este  descendent al adoptatorului şi prin urmare are dreptul să îl moştenească, atât pe el cât şi pe rudele lui.  Într-o opinie, se poate considera că o asemenea poziţie este extrem de injustă şi imorală. Care ar mai fi dreptul la moştenire al adoptatului care, prin comportarea sa l-a determinat pe adoptator să solicite desfacerea adopţiei? De ce ar trebui , de exemplu, să-i conferim adoptatului  vinovat de asemenea fapte la adresa adoptatorului  o situaţie mai bună decât soţului  aflat în culpă la divorţ. ( astfel, conform art 380 NCC,  dacă soţul reclamant moare în timpul procesului de divorţ, moştenitori pot continua procesul, iar dacă  se va constata culpa soţului parat, căsătoria va fi considerată a fi fost desfăcută pe data decesului,  soţul pierzându-şi astfel dreptul la moştenire). Prin urmare, ar fi necesar să  considerăm că, dacă procesul a fost început de  către adoptator,  el să poate fi continuat de către moştenitorii acestuia, determinaţi  după regula instituită de art 477,  iar  hotărârea  pronunţată să aibă efect retroactiv. Astfel, dacă  se decide desfacerea adopţiei, aceasta să fie considerată a fi fost desfăcută pe data decesului, prin urmare  adoptatul să nu mai aibă vocaţie concretă la moştenirea adoptatorului şi nici la moştenirea rudelor acestuia, dispărând practic rudenia creată ca urmare a adopţiei.  O altă opinie, însă,  va putea considera  pe deplin justificat că, fără o prevedere expresă în acest sens, nu putem  conferi caracter retroactiv unei hotărâri a instanţei . Tot această opinie ne-ar putea contraargumenta faptul că prevederile art 380  se referă la divorţ – o căsătorie se poate desface prin divorţ, în mod normal şi firesc -  iar discuţia noastră  se referă la adopţie, care generează efecte  similare filiaţiei, iar filiaţia este o legătură care nu se poate desface  nicicum . Referitor la dreptul  de moştenire al adoptatului vinovat de fapte grave la adresa adoptatorului, în această opinie  se va argumenta că un asemenea descendent va putea fi înlăturat de la moştenire ca şi nedemn, prin urmare nu mai se pune problema  desfacerii adopţiei.  Răspundem acestei  idei. Da, este adevărat, operează nedemnitatea  în privinţa moştenirii adopatatorului, dar ce se întâmplă în privinţa moştenirii celorlalte rude ale adoptatorului, cu care adoptatul păstrează legătura de rudenie şi le va putea moşteni, în nume propriu sau prin reprezentare, nedemnitatea nemai operând.   Pe de altă parte, firesc este că, încheind o adopţie în interesul  superior al unui copil, să creăm o situaţie de inegalitate juridică   şi de inechitate pentru celelalte persoane implicate ?  Da, este adevărat că rudenia  de sânge nu se poate desface în nici un mod, dar adopţia este o rudenie civilă, susceptibilă de a fi totusi desfăcută în anumite condiţii.  Nici chiar legea nu pune o egalitate totală între cele două categorii de rudenie, firească şi civilă, care ar fi deci motivul pentru care am duce noi în extremis această egalitate? Iată,  dar, că ne aflam în faţa unei dileme .  Ce soluţie vom adopta ? Mă îndrept, pe considerente în primul rând morale, către cea dintâi soluţie, care este de natură să  creeze cele mai mici  inconveniente de natură practică şi să asigure cea mai mare echitate în raporturile dintre adoptat, adoptator şi  rudele acestuia. Vom considera, deci, că, odată existenţa acţiunea  de desfacerea a adopţiei, ea va putea fi continuată cu moştenitori, iar  în cazul în care va fi admisă, adopţia va fi considerată desfăcută la data decesului  adoptatorului.  Pe cale de consecinţă, adoptatul va pierde legătura de rudenie cu adoptatorul şi cu toate rudele acestuia, iar dreptul sau la moştenire va fi desfiinţat.

Filiaţia - ca şi temei al legaturii de rudenie pe care se întemeiază dreptul de moştenire legală - impune o seamă de discuţii ca urmare a situaţiilor ce se pot întâlni în practică.
a. În cazul reproducerii umane asistată medical, cu terţ donator, reglementată de art 441-447 NCC, dacă aceasta s-a efectuat în condiţiile legii, ambii soţi consimţind la concepţia copilului în aceste condiţiuni, copilul va avea ca tată obligatoriu pe soţul mamei, operând prezumţia instituită de art414 NCC. Prin urmare, copilul astfel născut va avea statutul unui copil din căsătorie şi, pe cale de consecinţă toate drepturile rezultate din aceasta.
b. În situaţiile în care filiaţia s-a stabilit prin recunoaştere sau pe calea acţiunii în stabilirea filiaţiei faţă de mamă sau faţă de tată, drepturile copilului se vor recunoaşte până la momentul concepţiei, în aplicarea principiului infans conceptus pro nato habetur - consfinţit expres de art 36 NCC - ceea ce înseamnă că şi  capacitatea şi vocaţia lui la moştenire se vor stabili în consecinţă.
c. Pe aceleaşi principii, dacă unui copil i-a fost tăgăduită paternitatea sau i-a fost contestată filiaţia, legătura de rudenie existentă iniţial se va pierde  şi va opera retroactiv până la momentul concepţiunii.
Să analizăm următoarea speţă : un copil s-a născut la 6 luni de la decesul soţului mamei sale. Luând în calcul  prevederile art 412 referitoare la timpul legal al concepţiunii, se va considera că el este fiul defunctului, fostul soţ al mamei şi va avea dreptul la moştenirea acestuia. Ulterior, ceilalţi copii ai defunctului, în baza art 430 alin 3 NCC , declanşează acţiunea de tăgăduire a paternităţii, demonstrând, conform prevederilor art 414 alin 2 NCC că este cu neputinţă ca soţul mamei  să fi fost tatăl copilului. Filiaţia va fi  desfiinţată cu efect retroactiv, mergându-se până la mometul concepţiunii. Pe cale de consecinţă, se va desfiinţa şi calitatea de moştenitor a acelui copil . Dacă filiaţia se va stabili ulterior faţă de tatăl biologic,  drepturile succesorale ale copilului se vor naşte cu referire la persoana adevăratului tată.
d. acţiunile în stabilirea filiaţiei faţă de mamă, în stabilirea paternităţii din afară căsătoriei, acţiunile privind tăgăduirea paternităţii faţă de tatăl din căsătorie, pot fi pornite şi respectiv continuate de către moştenitori celor îndreptaţiţi, în condiţiile legii.  Astfel:
- acţiunea în stabilirea maternităţii, conform art 423 NCC, poate fi continuată de moştenitori copilului, dacă acesta a introdus-o în timpul vieţii sale, sau poate fi pornită de acesşia în termen de un an de la data decesului copilului a cărui filiaţie se cere  stabilită. De asemenea, ea poate fi introdusă şi împotriva  moştenitorilor pretinsei mame , dacă aceasta a decedat înainte ca acţiunea să fi fost pornită. 
- acţiunea  în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei poate fi pornită sau continuată de către moştenitorii copilului  şi poate fi introdusă şi împotriva moştenitorilor presupusului tată, conform art. 425 NCC
- acţiunea în tăgăduirea paternităţii poate fi introdusă  sau continuată de moştenitorii mamei,  ai pretinsului tată sau ai tatălui biologic, precum şi ai copilului, în temeiul art. 429 şi urm NCC.
Faţă de aceste prevederi, constatăm că există o multitudine de probleme cu care ne vom putea confrunta în practică. Astfel, dacă se va  stabili o anumită filiaţie a unui copil, ulterior emiterii unui certificat de moştenitor, este evident că acesta va fi susceptibil a fi anulat întrucât în el nu au fost cuprinşi toţi moştenitorii defunctului. Aceeaşi soluţie se va impune şi în cazul în care s-a contestat paternitatea unui copil, hotărârea judecătorească fiind ulterioară emiterii unui certificat de moştenitor privind pe defunctul care a fost prezumat a fi tatăl unui copil , acesta din urma fiind inclus între moştenitorii săi legali. Fiind însă cazuri excepţionale, culpa notarului public  va putea fi angajată numai dacă acesta a cunoscut sau a avut posibilitatea să cunoască situaţia existentă în realitate. Oricum, este evident că, dacă se va solicita emiterea unui certificat de calitate pentru a fi folosit în instanţă într-un asemenea proces, notarul nu va putea elibera un asemenea act întrucât prin natura acţiunii  nu se poate determina, anterior finalizării ei, care sunt moştenitorii defunctului. 


DANIELA NEGRILA
Notar public coordonator
Birou Notarial CONCORDIA

sâmbătă, 28 aprilie 2012

CONDITIILE CERUTE PENTRU A MOSTENI: Capacitatea succesorala


            CONDIŢIILE  CERUTE  PENTRU A  MOŞTENI

Sediul materiei este dat de  art 957-962  NCC
Pentru ca o persoană să poată moşteni ea trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, următoarele condiţii :
a.  Să aibă capacitate de a moşteni 
b.  Să aibă vocaţie la moştenire
c.  Să nu fie nedemnă de a moşteni 

Capacitatea de  a moşteni
Cerinţa legală, prevazută de art. 957 alin 1 NCC,  este ca persoana să existe la momentul  deschiderii moştenirii. Prin urmare, persoana care există la momentul deschiderii moştenirii va avea calitatea de succesibil şi-l va putea moşteni pe defunct, iar cea care nu există la momentul deschiderii moştenirii nu va putea pretinde nici un drept asupra acesteia .
Deşi clară ca şi exprimare, prevederea codului civil necesită mai multe precizări, determinate de calificarea pe care o putem da noţiunilor de "persoana care există"  şi "persoana care nu există" prin prisma reglementărilor legale ale unor situaţii speciale . 

Vor fi consideraţi că există şi că au capacitatea de a moşteni :
a. persoana fizică născută la momentul deschiderii moştenirii şi care nu decedase anterior datei deschiderii moştenirii, altfel spus, persoana aflată în viaţă la data deschiderii moştenirii . Dovada existenţei persoanei, a faptului că ea se află în viaţă în momentul deschiderii moştenirii se va face cu actele de stare civilă şi cu actele de identitate ale persoanei . Nu are relevanţă faptul că o persoană a decedat la scurt timp după autorul moştenirii a cărui dezbatere se solicită. Discuţia asupra acestei situaţii o vom face la momentul la care vom analiza instituţia retransmiterii dreptului de opţiune  succesorală. Important este ca persoana să fie în viaţă, să supravieţuiască , indiferent pentru cât  timp în raport de autorul moştenirii.
b. copilul conceput, cu condiţia ca el să se nască viu. Se face în această situaţie aplicarea principiului de sorginte romană potrivit căruia "drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, cu condiţia ca el să se nască viu". Codul civil statuează această regulă în art. 36, făcând totodată trimitere la prevederile art. 412 NCC  referitoare la timpul legal al concepţiunii ( intervalul cuprins între a 300-a şi a 180-a zi dinaintea naşterii copilului ) .  Faptul că  legea face vorbire de "drepturile" copilului conceput poate crea discuţii în privinţa transmiterii pasivului succesoral către un moştenitor a cărei capacitate a fost stabilită în acest mod. Este, după părerea mea, o falsă problemă, întrucât concepţia integrală a noului cod civil cu privire la modul de transmitere a patrimoniului unei persoane prin moştenire este  de tipul "intra vires hereditates", astfel încât moştenitorii vor răspunde pentru pasiv numai în limita activului dobândit ( conform prevederilor art 1114 NCC ). Pe de altă parte,  atunci când vorbim despre "drepturile" care sunt recunoscute copilului conceput în materia moştenirii, nu înseamnă că vom discuta numai despre  drepturile concrete  pe care acesta le poate dobândi pe cale de succesiune de la defunct. Drepturile copilului conceput în materia moştenirii înseamnă în primul rând recunoaşterea dreptului acestuia de a se număra în rândul succesibililor, dreptul lui de opţiune succesorală, dreptul la rezervă, sezină , precum şi orice alte drepturi pe care le vom analiza în materie .
c. Persoana fizică disparută, dacă nu a intervenit o hotărâre judecătorească  declarativă de moarte rămasa definitivă.  Prin prevederea expresă a art. 53 NCC se instituie o prezumţie legală în favoarea persoanei dispărute, care urmează a fi socotită că se află în viaţă atâta vreme cât nu a intervenit o hotărâre judecătorească definitivă a morţii . Trebuie să menţionăm cu această ocazie faptul că reglementarea actuală simplifică pe fond procedura de declarare judecătorească a morţii şi reduce substanţial termenele care se au în vedere pentru a se putea declara moartea unei  persoane pe cale judecătorească . Cazurile de declarare judecătorească a morţii sunt cuprinse în art 49- 56 NCC, iar procedura care se urmează este cea instituită de codul de procedură civilă. Ceea ce este important de ştiut este faptul că nu se mai impune declararea dispariţiei ca şi condiţie anterioară declarării morţii . Dispariţia unei persoane este însă o situaţie de fapt care poate exista în realitate şi care poate da naştere mai multor probleme în materia moştenirii. Rezolvarea lor se va face prin aplicarea dispoziţiilor art. 178 şi urm NCC referitoare la curatelă. În mod special, pentru situaţia în care între moştenitorii unui defunct se află şi persoane dispărute, art. 1144 NCC  instituie, în materia partajului moştenirii, obligaţia pentru notarul public de a întocmi actul juridic de împărţire voluntară cu respectarea regulilor referitoare la persoanele dispărute.
d. Persoana juridică este socotită că există dacă a fost legal înfiinţată. Regulile dobândirii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice şi , pe cale de consecinţă, cele ale existenţei capacităţii de a moşteni,  sunt stabilite de art 205 NCC. Astfel, persoanele juridice supuse înregistrării dobândesc capacitatea juridică de la data înregistrării lor sau, în măsura în care este necesar pentru ca ele să ia fiinţă în mod valabil, de la data actului de înfiinţare. Celelalte persoane juridice dobândesc capacitatea juridică de la data actului de înfiinţare, de la data autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii oricărei cerinţe legale necesare pentru existenţa lor valabilă .
e. Art. 208 NCC  instituie  regula capacităţii de folosinţă anticipată în privinţa persoanelor juridice,  dând astfel posibilitatea acestora să primească liberalităţi de la data actului de înfiinţare sau, în cazul fundaţiilor testamentare, de la momentul deschiderii moştenirii testatorului , chiar şi atunci când aceste liberalităţi nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod legal . 

Vor fi consideraţi că nu există şi că nu au capacitatea de a moşteni:
a. Persoanele fizice nenăscute sau, după caz, neconcepute, precum şi cele predecedate în raport de autorul moştenirii
b. Persoanele juridice care nu se află în fiinţă conform regulilor stabilite anterior, precum şi cele care şi-au încetat activitatea în conformitate cu prevederile legale
c. Codecedaţii  ( comorienţii ) - a căror reglementare este conţinută expres în  art. 957 alin 2, - sunt persoane  care au decedat   fără a se putea stabili cu exactitate dacă una a supravieţuit celeilalte. Actuala prevedere legală este extrem de permisivă . Astfel , nu se mai pune problema ca decesul să se fi produs "în aceeaşi împrejurare"  şi nici a existenţei vocaţiei reciproce la moştenire . Din acest motiv  socotim că regula stabilită de art 957 alin 2  nu impune decât o singură condiţie : să existe două sau mai multe persoane care au decedat fără a se putea stabili cu exactitate supravieţuirea uneia în raport de cealaltă, născându-se în acest fel prezumţia că au murit deodată.  Prin urmare, orice discuţii referitoare la momentul, împrejurarea, locul în care a survenit decesul sunt de natură extrinsecă  şi fără relevanţă în privinţa aprecierii capacităţii succesorale . Nici  existenţa unei vocaţii succesorale reciproce (chestiune discutată şi disputată anterior în literatura de specialitate ) nu se va avea în vedere, codecedaţii putând avea vocaţie succesorală reciprocă sau unilaterală, fără deosebire. 

DANIELA NEGRILA
Notar public coordonator
Birou Notarial CONCORDIA

marți, 24 aprilie 2012

REGIMUL PRIMAR IMPERATIV - partea a doua


Regimul primar imperativ  este, asa cum  am definit  anterior, un ansamblu de norme  fundamentale,  in principiu imperative, aplicabile cu prioritate indiferent de regimul matrimonial ales de soti.   O parte dintre ele le-am  analizat in articolul anterior.   Celelalte vor face obiectul  studiului de fata. 

1. INDEPENDENTA   SOTILOR.
Regula  este rezultatul evolutiei istorice a regimurilor matrimoniale.  Daca  secole  de-a randul s-a acceptat social si s-a  reglementat juridic statutul de subordonare al femeii fata de barbat, epoca moderna nu mai recunoaste nicio posibilitate de  dependenta, altfel decat afectiva, a vreunuia dintre soti fata de celalalt.
Vorbind despre independenta  sotilor unul fata de celalalt, regasim in legislatia actuala norme care se refera atat la independenta lor sociala cat si la cea patrimoniala.  Bineinteles, insa,  toata aceasta "emancipare", aceasta ridicare a autoritatii  maritale, se va desfasura intr-un cadru  marcat  de regulile intrinseci ale casatoriei, aflandu-ne intr-o libertate controlata  in principiu de  relatiile  personale dintre soti si, atunci cand asistam la o deteriorare a acestora,  de  acele  norme  legale care vizeaza  cu precadere indeplinirea obligatiilor  conjugale. 
 In privinta independentei sociale , afirmam ca  aceasta  reprezinta  rezultanta fireasca a principiului egalitatii depline a  sotilor  in privinta tuturor  raporturilor  dintre ei, atat a celor personale cat si a celor patrimoniale.  Textul  legal care  fundamenteaza  regula regimului primar imperativ , desi amplasat in capitolul V  ( drepturile si indatoririle personale ale sotilor ), este  art. 310 NCC  denumit marginal "independenta sotilor"  si care  arata ca "un sot nu are dreptul sa cenzureze  corespondenta, relatiile sociale sau alegerea profesiei celuilalt sot".  Plecand de la acesta, art.  327 NCC  dispune ca "fiecare  sot este liber sa exercite o profesie  si sa dispuna, in conditiile legii,  de veniturile  incasate, cu respectarea obligatiilor ce-i revin  privind cheltuielile casatoriei".  In aceasta zona  incepe intrepatrunderea  independentei sociale cu  independenta patrimoniala, care  este mai amplu  reglementata prin art. 317 NCC.  Acesta din urma dispune ca  "fiecare  sot poate sa incheie orice fel de acte juridice  cu celalat sot sau cu terte persoane", putand deasemenea sa  constituie, fara  consimtamantul celuilalt, depozite bancare, sa faca orice operatiuni legate de  acestea , avand, in raport cu unitatea  bancara, dreptul de a dispune  de fondurile depuse, chiar dupa  incetarea sau desfacerea casatoriei. Si, in fine, ultimul articol al noului cod civil care  se cere a fi analizat in privinta principiului independentei sotilor este  art. 328 NCC care ofera  dreptul la compensatie pentru acela dintre soti care a participat efectiv la  activitatea profesionala a celuilalt sot, compensatie  posibila  in masura in care participarea  celui dintai a depasit limitele  obligatiei de sprijin material si ale obligatiei  de a contribui la cheltuielile casatoriei, dar  numai in masura imbogatirii celui de-al doilea.
 Profesia fiecaruia dintre soti depinde exclusiv de vointa acestuia, atat in  privinta alegerii  cat si a exercitarii  sale. Prin urmare, niciunul dintre soti nu-l  va putea impiedica pe celalalt sa-si aleaga  profesia dorita si nici sa o exercite, indiferent de momentul in care intervine  respectiva manifestare de vointa. Veniturile rezultate  din exercitarea profesiei se pot deasemenea  administra numai conform cu vointa suverana a celui care le-a realizat
In sfera veniturilor realizate din exercitarea profesiei  vor fi cuprinse toate sumele  rezultate din aceasta activitate, tot ceea ce reprezinta o remuneratie a muncii prestate,  inclusiv cele  cu caracter adiacent, respectiv  compensatii, indemnizatii, prime, pensii , onorarii, drepturi de autor, etc.  Fiind o dispozitie care tine de regimul primar imperativ, sotilor nu le este permis sa deroge de la ea prin conventia matrimoniala. Nu este acceptata nicio limitare sau anihilare a dreptului oricaruia dintre soti de a dispune de veniturile sale, dupa cum nu este acceptata nici inserarea unei clauze de gestionare comuna a acestor venituri. Singurul amendament acceptat de lege este  indeplinirea obligatiei legale de a participa la acoperirea cheltuielilor casatoriei, dreptul de dispozitie al sotului titular exercitandu-se, totusi, “in conditiile legii”.
Pentru regimul  separatiei de bunuri, prevederea legala nu comporta nici o discutie speciala, aceste venituri avand oricum caracterul unor bunuri proprii. In regimul comunitatii legale, insa, conform prevederilor art. 341 NCC, veniturile din munca si cele asimilate acestora  “sunt bunuri comune, indiferent de data dobandirii lor, insa numai  in cazul in care creanta privind incasarea lor devine scadenta in timpul comunitatii “.  In principiu, in cadrul  comunitatii legale, dreptul de dispozitie al sotilor asupra bunurilor comune trebuie exercitat de ambii soti impreuna. Numai actele de dispozitie cu titlu oneros avand ca obiect bunuri comune a caror instrainare nu este  supusa niciunei formalitati de publicitate  sunt permise avand la baza o prezumtie de mandat tacit reciproc, actul putand fi incheiat numai de catre unul dintre soti.  Ori, cum vom concilia cele doua prevederi legale, avand in vedere ca “instrainarea”  unor sume de bani, chiar daca nu este supusa niciunei formalitati de publicitate,  se poate face nu numai cu titlu oneros ci si cu titlu gratuit?  Sunt de parere ca primordiala va fi norma  care tine de regimul primar imperativ, adica  cea cuprinsa in art. 327 NCC, astfel incat  vom considera ca oricare dintre soti, odata ce si-a  indeplinit   obligatiile care tin de acoperirea cheltuielilor casatoriei, poate dispune liber de  veniturile  obtinute din realizarea profesiei sale. In sprijinul afirmatiei pe care o fac  sta in primul  rand caracterul fundamental, derogatoiu, al tuturor normelor care tin de regimul primar imperativ. In al doilea rand,  art. 317 NCC  prevede ca oricare dintre soti poate sa faca, fara consimtamantul celuilalt , depozite bancare – prezumand ca ele vor fi facute in principiu din veniturile proprii -  si sa dispuna de acestea dupa cum doreste, ceea ce  inseamna un argument suplimentar adus in sprijinul dreptului de dispozitie al sotului titular asupra veniturilor sale. Pe de alta parte, dreptul de dispozitie asupra veniturilor rezultate din exercitarea profesiei nu incalca obligatoriu  normele  comunitatii legale, orice bun dobandit  de  oricare dintre soti in timpul acestui regim matrimonial devenind  bun comun.  Singura situatie in care  unul dintre soti ar putea fi prejudiciat prin actele de dispozitie  incheiate de catre celalalt sot cu privire la  veniturile sale este atunci cand  are loc o transmisiune cu titlu gratuit, intrucat in acest fel se diminueaza  masa patrimoniala a bunurilor comune. Chiar si asa,  nu cred ca acesta ar putea reprezenta un argument pentru a restrange dreptul de dispozitie al fiecaruia dintre soti asupra veniturilor realizate din exercitarea profesiei sale.
Prin  norma  instituita de art. 328 NCC legiuitorul vine sa amendeze  oarecum  regula  acestui drept de dispozitie  suveran al sotului care obtine respectivele venituri.  Astfel, acela dintre soti care “a participat efectiv la  la activitatea profesionala a celuilalt sot” poate sa  obtina o compensatie  de la acesta,  cu conditia ca  respectiva participare sa fi depasit limitele obligatiei legale de  sprijin material  si ale obligatiei de  contributie la suportarea cheltuielilor casatoriei. Cu alte cuvinte, in masura in care sotul participant  nu are venituri proprii,  deci nu detine mijloacele necesare  acoperirii unei parti  din cheltuielile familiei, participarea sa la activitatea profesionala a celuilalt sot  si implicit dreptul la compensare se vor aprecia aplicandu-se  corectia necesara.  Tot astfel,  va fi necesar sa se dovedeasca faptul ca participarea  la desfasurarea profesiei  sotului a fost una efectiva, continua, care depaseste limitele simplului ajutor material reciproc si se apropie  mai degraba de caracteristicile  muncii prestate in cadrul unui contract de munca.
Art. 317 alin. 1 NCC  dispune ca oricare dintre soti poate sa incheie “orice acte juridice “ cu celalalt sot sau cu terte persoane.  Se inlatura astfel dispozitia anterioara prin care era interzisa  vanzarea intre soti. Si cu privire la aceasta,  situatiile se vor  raporta diferit  functie de fiecare regim matrimonial in parte. Astfel, din acest punct de vedere, cel mai bine situat este regimul separatiei de bunuri, in cadrul caruia  drepturile sotilor  sunt  delimitate clar  astfel incat se  pot incheia orice fel de acte juridice , atat intre soti cat si intre acestia ( impreuna sau individual) si terte persoane. Regimul comunitatii legale va  da nastere, insa,  anumitor  discutii. Astfel, atunci cand este vorba de bunuri proprii ale oricaruia dintre soti, este evident ca actele cu privire la acestea se vor incheia numai de catre sotul titular al dreptului, co-contractant putand fi atat celalalt sot cat si terte persoane. Daca se va dori instrainarea unui bun comun regula va fi cea stabilita de art. 346 NCC, dar posibilitatea transmiterii dreptului  catre unul dintre soti va fi circumscrisa  dovedirii caracterului  de bun propriu al sumelor platite cu titlu de pret.  Prin urmare, daca se va dori instrainarea unui bun comun a doi soti catre unul dintre acestia , atunci el va trebui sa dovedeasca provenienta banilor  si faptul ca acestia  reprezinta bunul sau propriu. Nu se va  admite ca banii sa provina din  veniturile rezultate din exercitarea profesiei, intrucat acestea reprezinta bunuri comune si orice bun dobandit prin folosirea unor fonduri comune reprezinta tot bun comun, ceea ce ar  determina ineficienta actului juridic respectiv. Nici incheierea unui contract de donatie avand ca obiect un bun comun si in care calitatea de donatar ar apartine unuia dintre soti nu mi se pare o posibilitate viabila, intrucat in aceasta situatie ar fi mult mai practic sa se incheie un act de partaj voluntar, chiar in timpul casatoriei,  in temeiul caruia  bunul sa revina unuia dintre soti, fara sulta, iar  problema liberalitatii  sa se aprecieze numai in raport de suma de bani care s-ar  fi cuvenit cu titlu de sulta.
In privinta aliniatului 2 al art. 317 NCC, observam ca acesta contine o dispozitie  de natura sa usureze situatia institutiilor bancare, eliberandu-le practic de orice raspundere in materia  operatiunilor efectuate de catre oricare dintre soti in conturile deschise  pe numele lor. Textul  nu distinge dupa cum este vorba de sume de bani reprezentand  bunuri proprii sau bunuri comune, nici de provenienta acestora,  limitandu-se la a da drepturi depline sotului titular al contului atat in timpul casatoriei cat si dupa desfacerea sau incetarea acesteia. Singurul mijloc de a bloca actiunile  titularului asupra contului bancar este obtinerea unei sentinte  judecatoresti ceea ce , cred eu, va fi de natura a determina litigii multiple si dificil de solutionat.  Dispozitia fiind una imperativa, pe care sotii nu o pot ameliora  prin conventia matrimoniala, singura posibilitate a  acestora  de a  inlaturara  efectele  negative  ale  dispozitiilor art. 317 NCC este aceea de a utiliza  contul  comun sau contul indiviz in care operatiunile  sa fie efectuate numai de catre cei doi titulari impreuna. 

2. CHELTUIELILE  CASATORIEI
In conformitate cu prevederile art. 325 NCC, “sotii sunt obligati sa-si acorde sprijin material reciproc”  si  “sa contribuie,  in raport de mijloacele fiecaruia, la cheltuielile casatoriei”. Din analiza textului mentionat observam  practic ca este vorba de doua obligatii distincte, prima dintre ele, aceea de sprijin material reciproc, avand  caracter imperativ si nefiind susceptibila de nicio atenuare prin conventia matrimoniala.  Contributia efectiva, insa, la  cheltuielile familiei – ca mijloc practic de realizare a sprijinului material reciproc – desi  stabilita prin lege ca facandu-se in raport de mijloacele fiecaruia dintre soti, poate fi  concretizata prin conventia matrimoniala si poate fi raportata la alte criterii in afara  celui mentionat legal.  Ceea ce nu se va putea,insa, modifica prin conventia matrimoniala este caracterul comun al acestor obligatii, indiferent de regimul matrimonial ales, orice clauza  care ar stabili  obligatia  unilaterala a unuia dintre soti de suportare a cheltuielilor familiei si exonerarea celuilalt de la aceasta  fiind considerata nescrisa.
Art. 326 NCC vine sa reglementeze  o solutie  deja existenta in practica juridica anterioara, stabilind ca “munca oricaruia dintre soti in gospodarie si pentru cresterea copiilor  reprezinta o contributie la cheltuielile casatoriei”.  Nici cu privire la aceasta norma a regimului primar imperativ sotii nu pot deroga prin conventia matrimoniala.
Relatia  dintre cele doua articole ale codului civil este una de interdependenta, mijloacele  prin care  fiecare dintre soti  are posibilitatea de a participa la cheltuielile familiei fiind diverse, de la venituri rezultate  din exercitarea profesiei, la fructe ale bunurilor proprii, inclusiv  munca efectiva in gospodarie, daca aceasta este  singura modalitate prin care unul dintre soti se poate achita de obligatia sa legala.
Cuantumul contributiei la cheltuielile familiei  reprezinta poate singura zona din cadrul regimului primar imperativ in care sotii pot  deroga de la  referinta legii – respectiv “mijloacele fiecaruia” -  si pot stabili anumite proportii de contributie, independent de posibilitatile materiale, financiare ale sotilor, fara ca prin aceasta sa se incalce, insa, vreuna dintre normele imperative sus-discutate.
Bineinteles ca executarea obligatiei de a participa la cheltuielile casatoriei  poate cunoaste in decursul mariajului sotilor anumite fluctuatii, functie de posibilitatile concrete aplicabile fiecarui moment al casniciei.  Ca forma de  executare, ea poate sa imbrace  diferite variante, fie al unor  varsaminte banesti, fie al unor  contributii in natura, prin bunuri, alimente, asigurarea folosintei unor imobile ca si locuinta a familiei, etc.
 
3. DREPTUL LA INFORMARE
 Este reglementat de art. 318 NCC si consta in aceea ca  fiecare dintre soti poate sa ceara celuilalt sa il informeze cu privire la  "bunurile, veniturile si datoriile sale".  Corelativ  acestui drept  sta obligatia sotilor de a se informa reciproc cu privire la aceste aspecte.  Fundamentul  dreptului la informare  este dat de obligatia nepatrimoniala a  sotilor de  a hotara de comun acord in tot ceea ce priveste casatoria, obligatia care nu se poate indeplini si realiza in mod corect si eficient in lipsa unei informari  corecte si complete.
Daca in situatia normala, de liniste familiala, informarea  dintre soti tine de  capacitatea de comunicare a acestora  si de  increderea pe care si-o acorda unul altuia, in situatiile de criza, in care  se pune problema unui refuz  de a furniza informatiile solicitate,  legea da posibilitatea  apelarii la instanta de tutela pentru a  obtine datele  solicitate.  Art. 318 NCC  vorbeste de "refuzul nejustificat" de a-l  informa pe celalalt sot   cu privire la situatia sa materiala, ceea ce inseamna ca  sotul reclamat poate arata instantei ca refuzul sau are o motivatie  de natura a-l absolvi de obligatia de informare.  Ca urmare  a actiunii in  instanta,  aceasta poate sau nu sa-l oblige  pe acela dintre soti care a fost reclamat  sa furnizeze informatiile solicitate, functie de detaliile concrete ale spetei. Deasemeni, instanta are posibilitatea sa ceara tertilor  orice informatii cu privire la bunurile, veniturile sau datoriile  persoanei respective. Tertii  pot refuza  furnizarea  datelor atunci cand sunt tinuti de pastrarea secretului  profesional  insa, daca sotul in cauza nu aproba  acordarea informatiilor, legea  prezuma ca sustinerile sotului reclamant sunt intemeiate. 

4. LOCUINTA  FAMILIEI
Corelativ  obligatiei  nepatrimoniale a sotilor de a locui impreuna,  in cadrul regimului primar imperativ este reglementata  institutia locuintei familiei.
Intrucat aceasta a facut obiectul unui studiu anterior,  in articolul de fata ne vom limita a  discuta numai  elementele esentiale ale sale.
Ca si definitie, locuinta familiei este locuinta comuna a sotilor sau, in lipsa - in situatia in care , motivat si de comun acord sotii  decid sa locuiasca separat -  locuinta  sotului la care se afla copiii.  Scopul  reglementarii este unul de protectie al familiei, motiv pentru care in  esenta institutia functioneaza ca o limitare a exercitarii prerogativelor dreptului de proprietate, mai ales atunci cand este vorba despre  un imobil care reprezinta  bun propriu numai al unuia dintre soti .
Functionarea  institutiei  este asigurata, atunci cand in cauza este un imobil aflat in proprietatea  sotilor sau al unuia dintre ei,   prin notarea  locuintei familiei in cartea funciara, in baza prevederilor art. 902 NCC. In cazul in care  sotii detin imobilul in temeiul unui contract de inchiriere,  conform prevederilor art. 323 NCC fiecare dintre soti este titularul  unui drept locativ propriu, chiar daca numai unul dintre ei este titularul contractului de inchiriere.
Imobilul care reprezinta locuinta familiei nu poate face obiectul unor acte de dispozitie, chiar daca este bunul propriu al unuia dintre soti, decat cu   consimtamantul scris al aceluilalt. Acelasi consimtamant este necesar si cu privire la  deplasarea din locuinta comuna a bunurilor care o mobileaza si decoreaza.
Refuzul nejustificat de a consimti la incheierea actului este cenzurat de instanta care poate autoriza incheierea actului.
Lipsa consimtamantului la incheierea actului este sanctionata cu nulitatea relativa a acestuia, care poate fi ceruta in termen de un an de la  data la care a luat cunostinta despre acesta. In cazul in care  locuinta familiei nu a fost inscrisa ca atare in cartea funciara, sotul prejudiciat prin incheierea unui act juridic cu privire la aceasta poate cere numai daune interese de la  celalalt sot. 

Incheiem cu aceasta  dezbaterea  elementelor  esentiale ale regimului primar imperativ nu fara a afirma faptul ca in cadrul sectiunii a doua sunt reglementate si alte  chestiuni legate de efectele regimului matrimonial, conventia matrimoniala, publicitatea  in materia regimurilor matrimoniale. Acestea  fie au fost deja analizate  in capitolele anterioare fie vor face obiectul unor studii ulterioare.  Ca si  statut general, consideram ca si acestea pot fi incluse fara rezerve in normele regimului primar imperativ  intrucat intrunesc toate  elementele necesare pantru a face parte din acesta.   

DANIELA NEGRILA
Notar public coordonator
Birou Notarial CONCORDIA



joi, 19 aprilie 2012

REGIMUL PRIMAR IMPERATIV - partea intai


         Libertatea de alegere a sotilor  in materia regimurilor matrimoniale  este  una limitata prin instituirea  unui nucleu  de norme  imperative, aplicabile oricarui regim  matrimonial si   de la care sotii  nu pot deroga  prin conventia lor matrimoniala. Acesta constituie  regimul primar imperativ .
Denumirea  acestui  complex de norme  cunoaste mai multe variante : regim primar,  statut  imperativ de baza,  statut matrimonial de baza, regim matrimonial primar, etc. Personal, consider ca denumirea de "regim primar imperativ"  raspunde cel mai exact  caracteristicilor  acestui set de norme,  definind atat faptul ca ele reprezinta  un set de reguli fundamentale ( de baza,  primare, primordiale ) cat si faptul ca aplicarea lor este una impusa imperativ de lege.
Scopul  existentei  unui asemenea set de norme legale imperative este  acela de a asigura, indiferent de regimul matrimonial ales de  soti,  un nucleu  de ordine publica  menit sa  reglementeze   relatiile  esentiale ale casatoriei,  atat in timpurile normale ale acesteia cat si in situatiile de criza.  Incalcarea lor va atrage  nulitatea absoluta a actului respectiv, dispozitiile legale fiind de ordine publica.
          Noul cod civil  cuprinde normele referitoare la regimul primar imperativ in sectiunea 1 a capitolului VI din titlul II - casatoria  si determina  caracterul imperativ  al  respectivelor prevederi legale prin dispozitia cuprinsa in alin 2 al art. 312 care spune ca " indiferent de regimul matrimonial ales nu se poate deroga  de la dispozitiile  prezentei sectiuni daca prin lege  nu se prevede altfel." Deducem de aici ca exista totusi  posibilitatea ca,  in anumite situatii si cu privire la anumite aspecte  pe care le vom analiza la momentul potrivit,  sotii sa-si poata manifesta vointa si in afara  anumitor prevederi  care sunt special prevazute a avea numai caracter   supletiv  iar  nu imperativ.  
          Regimul primar imperativ are anumite  caractere juridice  rezultate  din insasi statutul sau  si care, in acelasi timp, ii determina si definesc respectivul statut.
1. Este aplicabil cu prioritate, inaintea  oricaror alte  prevederi legale sau conventionale,  indiferent de regimul matrimonial concret ales de  parti si indiferent de  prevederile conventiei  lor matrimoniale.  Se poate spune  prin urmare ca regimul primar imperativ este un efect  legal al casatoriei, dispozitiile sale  neputand fi infrante decat acolo unde legea permite acest lucru.
2. Este  comun  pentru toate cele trei regimuri  matrimoniale admise in legislatia noastra, atat pentru cel  legal al comunitatii de bunuri cat si pentru cele conventionale.
3. Este imperativ ca si regula generala, situatiile in care partile pot deroga de la prevedrile sale fiind  de stricta interpretare si  reprezentand de fapt exceptii de la regula imperativitatii. 
          Vom analiza pe rand dispozitiile  ce fac parte din regimul primar imperativ   aplicabil regimurilor matrimoniale .    
 
1. MANDATUL CONVENTIONAL
Este reglementat de art. 314 NCC  care stabileste posibilitatea  pe care o are fiecare dintre soti de a acorda celuilalt  sot  dreptul  sa-l reprezinte in vederea exercitarii drepturilor pe care le are potrivit regimului  lor matrimonial.
Acordarea puterii de reprezentare  este o  facultate  pe care legea o  confera  sotilor, acestia putand, la libera lor apreciere, sa dispuna sau  nu de ea.  Prin urmare,  incredintarea unui mandat  celuilalt  sot este numai  o optiune, fara ca legea sa impuna  partilor sa actioneze in acest fel in vederea exercitarii drepturilor sau executarii obligatiilor pe care ei le au.  Scopul  prevederii legale este acela de a creea  o facilitate  si de a usura  activitatea juridica a sotilor, dandu-le posibilitatea ca , atunci cand nu pot  actiona personal, sa  dea celuilalt  sot  imputernicirea de a  actiona in numele sau, indiferent daca este vorba de interese comune sau personale.
Mandatul conventional este o reglementare ce vizeaza  perioadele de  pace familiala, in care relatiile sotilor sunt armonioase si concordante. Acesta este motivul pentru care  acordarea puterilor de reprezentare este una  optionala iar nu imperativa, lasata  la aprecierea sotilor atat in privinta intinderii, limitelor, duratei , actelor asupra carora se poate extinde, cat si in privinta  existentei  insasi a drepturilor de reprezentare.
Codul civil nu  prevede conditii speciale pentru acordarea  mandatului conventional catre celalalt sot, nici daca acesta poate fi un mandat reciproc sau nu. Prin urmare, vom concluziona ca sotii  isi vor putea conferi puteri de reprezentare atat in mod unilateral  cat si reciproc, bilateral,  pentru  incheierea oricaror acte juridice,  putand fi vorba atat de operatiuni  cu caracter general cat si special . Regulile aplicabile  vor fi neindoielnic cele  existente in materia reprezentarii  ( art. 1295-1314 NCC)  si ale contractului de mandat ( art. 2009-2038 NCC).


2. MANDATUL  JUDICIAR
Reprezinta  o solutie legala  menita sa  asigure  echilibrul  patrimonial al cuplului  precum si continuitatea  circuitului juridic civil, reprezentand in acelasi timp si un mijloc de protectie  atat a sotului aflat in imposibilitatea de a-si manifesta vointa  cat si a celuilalt care, in urma acestei situatii, ar putea suferi anumite prejudicii.
Spre deosebire de mandatul conventional, care are evident o natura  conventionala, consensuala,   mandatul  prevazut la art. 315 NCC are o natura judiciara, putand fi pronunta numai de catre instanta de tutela la cererea  sotului capabil a-si exprima vointa.  
Regulile instituite de art. 315 NCC  se aplica  "in cazul in care unul dintre soti  se afla in imposibilitatea de a-si manifesta vointa".  Cauzele acestei imposibilitati nu sunt prevazute de lege insa, din analiza textului, avand in vedere referirea acestuia la  posibilitatea numirii unui tutore sau curator,  deducem ca  le-am putea determina  prin  extinderea  cazurilor in care o persoana poate fi pusa sub interdictie, numindu-i-se un tutore, sau a celor in care se poate institui curatela.  Cauzele  care determina interventia mandatului judiciar vor fi insa totdeauna de natura obiectiva, legate de  imposibilitatea de manifestare a vointei, indiferent daca aceasta este determinata de  motive medicale (boala, alienatie mintala, batranete)  sau sociale ( disparitie, lipsa indelungata de la domiciliu). Nu are importanta daca  respectivele cauze  au intervenit si exista  independent de vointa sotilor  sau sunt rezultatul actiunilor  voluntare ale  unuia dintre ei ( de exemplu, un sot paraseste in mod voluntar  domiciliul comun fara a lasa  date cu privire  la locul in care se afla ), important este  ca ele sa determine imposibilitatea manifestarii de vointa a unuia dintre soti.  Nu se vor putea  sustine, insa,  ca si motiv  de pronuntare a mandatului judiciar cauze de natura subiectiva, cum ar fi  refuzul  celuilalt sot de a-si da  acordul sau opozitia acestuia la incheierea unui anumit act juridic, acestea neincadrandu-se  in notiunea de "imposibilitate de manifestare a vointei ".  Aprecierea cauzelor  in care  se impune acordarea mandatului judiciar va ramane totdeauna la latitudinea instantei, aceasta fiind  singura in masura sa analizeze si sa dispuna atat in privinta oportunitatii  instituirii unui mandat judiciar cat si in privinta continutului acestuia.
Solicitatea  instituirii mandatului judiciar  nu poate fi adresata instantei de tutela decat de catre sotul capabil a-si exprima vointa, calitatea procesuala activa nefiind recunoscuta de lege niciunei alte persoane. Aceasta nu inseamna, insa, ca cererea de  acordare a mandatului judiciar nu poate fi facuta printr-un mandatar  imputernicit cu procura speciala si autentica, dar  indeplinirea ulterioara a mandatului nu va putea fi facuta decat  personal de catre  sotul capabil, afara de situatia in care insasi instanta  ii da acestuia dreptul de a-si substitui  o alta persoana, cu indicarea stricta a acesteia  sau macar a  conditiilor pe care ea trebuie sa le indeplineasca ( de exemplu, sa aiba calitatea de avocat ).
Deasemenea , calitatea de reprezentant, de mandatar, nu o poate avea decat  sotul  capabil, legea  dandu-i  acestuia posibilitatea de a cere instantei dreptul ca el , personal, sa-si reprezinte  sotul aflat in imposibilitatea de a se manifesta  in  mod valabil  din punct de vedere juridic. Cazurile in care sotul reprezentant  poate transmite mandatul  catre un tert pe care sa si-l substituie pot fi numai de natura exceptionala, instanta  avand obligatia de a stabili  atat persoana  care se poate substitui  sotului mandatar cat si  limitele puterilor acestuia precum si toate conditiile in care poate opera si actiona juridic.  
Concluzionam, deci, ca,  pentru a functiona mandatul judiciar, este necesar ca  numai unul dintre soti sa fie in imposibilitatea de a-si manifesta vointa, celalalt sot fiind in mod obligatoriu capabil de a incheia personal acte juridice.  Avand in vedere intreg ansamblul de reguli aplicabile casatoriei, aspectele  specific  personale  ale acesteia,  converg spre ideea ca  finalitatea prevederii legale este una  de protectie si  ca are la baza   elemente de ordin subiectiv , uman, personal,  cum ar fi sentimentele reciproce dintre soti, nevoia de sprijin mutual, increderea  pe care si-o acorda unul altuia. Chiar si in situatia in care  sotul reprezentant  poate sa-si substituie un tert in executarea  anumitor operatiuni juridice,  el are permanent sarcina si dreptul de a controla  actiunile tertului, indeplinindu-si prin aceasta indatoririle morale pe care le are  fata de sotul aflat in imposibilitatea de a-si exprima vointa. Ori, pentru aceste considerente, sunt de parare ca  mandatul judiciar nu ar putea fi cerut  de catre un reprezenant legal al celuilalt sot ( tutore, curator) in situatia in care , practic, ambii soti sunt in imposibilitatea de a-si manifesta vointa.  Intr-un asemenea caz  consider ca este  posibila numai  luarea masurilor speciale de ocrotire a persoanei fizice, respectiv instituirea tutelei sau a curatelei,  regulile mandatului judiciar nefiind aplicabile.  
Teza finala a alin. 1 al art. 315  dispune ca  "prin hotararea pronuntata se stabilesc conditiile,  limitele si perioada de valabilitate a acestui mandat" .  Asadar, instanta  are  obligatia de a se pronunta  cu privire la  fondul reprezentarii,  de a stabili  durata mandatului, actele asupra carora el se poate extinde, conditiile reprezentarii, puterile mandatarului, incetarea acestuia, precum si orice alte aspecte care sunt relevante in cauza.
Dispozitiile referitoare la mandatul judiciar sunt aplicabile indiferent de regimul matrimonial ales de catre parti si indiferent de  natura juridica a  bunurilor ce fac obiectul actelor juridice propuse a fi incheiate de catre sotul capabil.  Instanta de tutela poate acorda dreptul  de a-l reprezenta pe cel aflat in imposibilitatea de a-si exprima vointa  atat in privinta actelor de administrare cat si al celor de dispozitie, precum si in privinta unor bunuri comune ( coproprietate in devalmasie sau pe cote - parti )  sau proprii sotului  reprezentat.  Comunitatea de bunuri  ca si regim matrimonial  presupune existenta  acordului ambilor soti la incheierea actelor de instrainare si de grevare  avand ca obiect bunuri comune, mandatul judiciar fiind una dintre modalitatile  de acoperire a acestei necesitati legale in situatia in care unul dintre coproprietarii devalmasi  este in imposibilitatea de a isi exprima vointa.  In cazul  coproprietatii pe cote parti  sau al  proprietatii exclusive, mandatul judiciar  poate constitui deasemenea un  instrument juridic suficient  pentru  incheierea de catre sotul capabil  a oricaror acte juridice care necesita consimtamantul celuilalt sot, a carui vointa poate fi suplinita in acest mod.   
Mandatul judiciar are esentialmente un caracter temporar, judecand din doua puncte de vedere.  Pe de o parte  existenta lui este stabilita  ab initio de catre instanta de tutela  numai pe durata in care subzista  cauzele si conditiile  care au justificat  luarea acestei masuri. Pe de alta parte,  mandatul judiciar inceteaza  prin efectul legii in situatia in care  sotului reprezentat i-a fost numit un tutore sau un curator.  Pentru acest motiv, putem considera ca mandatul judiciar are  un caracter exceptional, fiind  admisibil numai in acele situatii in care  se impune incheierea actelor  in regim de urgenta, fara a se mai putea  astepta  indeplinirea formalitatilor de numire a unui curator sau tutore.
 
3.  ACTELE  DE  DISPOZITIE CARE PUN  IN PERICOL GRAV INTERESELE FAMILIEI
Sediul  materiei il gasim in art 316 NCC, iar masura dispusa  are, dupa cum insusi textul  legal spune, caracter exceptional .  Ea consta in  limitarea  dreptului de dispozitie al sotului care a incheiat acte juridice care pun in pericol grav intersele familiei  in sensul ca acesta nu-si va putea valorifica  prerogativele sale decat cu acordul expres al celuilalt sot,  pe o perioada de timp  ce va fi stabilita de instanta de tutela, dar care nu va putea depasi 2 ani. Sanctiunea nerespectarii  hotararii  instantei este nulitatea relativa a actelor incheiate in acest mod,  dreptul la actiune prescriindu-se in termen de un an de la data la care sotul vatamat a luat cunostinta de existenta actului.
Este evident  ca  masura impusa de art. 316 NCc este una cu caracter exceptional  si care consta in  limitarea  judiciara  a drepturilor  unuia dintre soti, mai exact a aceluia care, prin comportarea sa abuziva, pune in pericol interesele familiei.  Corespunzator  acestei limitari rezulta caracterul protectiv al masurii in raport de  celalalt sot  precum si al familiei in ansamblul sau. Avand in vedere  faptul ca masura nu poate fi luata decat pentru perioada maxima de doi ani,  determinam si  caracterul temporar al acesteia.  Deasemenea,  luand in considerare faptul ca  interdictia de a dispune poate fi prelungita la aprecierea instantei,  de cate ori este necesar, daca  exista motive pentru aceasta, dara fara a depasi in total doi ani, tot asa putem  concluziona ca, daca  au incetat cauzele care au impus-o, masura poate fi ridicata si inainte de termenul stabilit prin hotararea initiala, ceea ce inseamna ca masura are un  caracter provizoriu.
Precizam ca  interdictia va viza numai  actele de dispozitie  asupra anumitor bunuri, determinate, neputand avea caracter general  si neputandu-se extinde asupra  intregului patrimoniu al sotului  reclamat.
Aceasta limitare  nu inseamna  o scoatere din circuitul juridic a bunurilor respective, ele putand face  obiectul oricaror acte de conservare si administrare fara  a fi necesar acordul celuilalt sot,  dar neputand face obiectul actelor de dispozitie decat cu  consimtamantul  expres al acestuia.  Consimtamantul  va putea imbraca forma  unui act unilateral, al unui acord care, dupa parerea mea,  reprezentand  un  act de autorizare in interesul  celuilalt sot, va putea fi revocat oricand pana la incheierea actului. In principiu, acordul  privitor la incheierea actului de dispozitie poate fi dat anterior sau concomitent cu  actul  a carei autorizare se cere.  Exprimarea acestui consimtamant ulterioara incheierii actului  va reprezenta de fapt  o confirmare in vederea acoperirii nulitatii relative si nu va mai putea fi calificat drept un acord .  Chiar daca legea nu cere expres aceasta, pentru proba existentei  consimtamantului  acordul va trebui incheiat in forma scrisa  ba, mai mult, as sugera eu, in forma autentica intrucat aceasta este  varianta care asigura  maximum  de siguranta  cu privire la exprimarea valabila a consimtamantului.
Limitarea drepturilor sotului  care, prin actiunile sale juridice, pericliteaza intersele familiei nu apare ca fiind atat de grava  in situatia in care este vorba de  bunuri comune, detinute de soti in proprietate devalmasa,  actele juridice  de instrainare si grevare  referitoare la acestea neputand fi incheiate decat cu acordul expres al ambilor soti, conform art 346  alin. 1  NCC.  Limitarea  judiciara se va  plasa, in cadrul regimurilor comunitare, in zona acelor bunuri pe care  oricare dintre soti le-ar fi putut instraina singur, beneficiind de prevederile aliniatului 2 al art. 346 NCC.  Limitarea dreptului de dispozitie  apare insa  deosebit de  drastica atunci cand  este vorba despre bunuri proprii ale  sotului  reclamat, indiferent  de regimul matrimonial al sotilor  si indiferent de modul lor de dobandire.
Intre  titlul articolului si continutul sau exista anumite  discrepante  care se cer a fi lamurite.  Astfel, din titlu  rezulta ca ar fi vorba despre "actele de dispozitie care pun in pericol grav interesele familiei", in timp ce textul articolului vorbeste numai despre "acte juridice prin care ( unul dintre soti ) pune in pericol  grav interesele familiei",  urmand ca  limitarea dispusa de instanta sa se produca numai asupra actelor de dispozitie. Intrebarea este, deci,  ce natura juridica trebuie sa aiba actele  unuia dintre soti  pentru a atrage  consecinta limitari dreptului sau de a dispune de bunurile care-i  apartin.  Atrag atentia asupra faptului ca este vorba numai de acte juridice,  fara a se putea extinde  aplicarea normei legale asupra faptelor juridice  savarsite de unul dintre soti, chiar daca si acestea sunt de natura a periclita interesele familiei.  Parerea mea este ca  actele  care cad sub incidenta art. 316 NCC  pot fi atat acte de dispozitie cat si de administrare sau de conservare, cu conditia ca prin ele sa se pericliteze grav interesul  familiei.  Baza  concluziei o reprezinta textul legii  ("acte juridice prin care pune in pericol grav interesele familiei"), in ciuda  titlului  oarecum  limitativ al articolului, pe de o parte pentru ca, intr-o analiza, consider definitorie  exprimarea  explicita si extinsa a nornei legale iar nu  pe cea  restransa a titlului  si, pe de alta parte, pentru ca practica  impune o asemenea  calificare.  Astfel, este posibil ca unul dintre soti sa incheie nu numai un act de dispozitie ( de exemplu  un contract de ipoteca ) ci  un act de administrare ( de exemplu un contract de inchiriere) care sa pericliteze  situatia  familiala. In primul exemplu, garantarea unei creante poate, in caz de neplata a acesteia, sa determine  executarea  silita si, implicit,  punerea in pericol a  intereselor familiei. Nu mai putin, insa, poate fi periclitat interesul familiei prin incheierea unui contract de inchiriere, cum am dat cel  de-al doilea exemplu, stabilindu-se  o  chirie  subevaluata fata de piata imobiliara.  Chiar si un act de conservare poate periclita situatia familiei, prin efectuarea unor cheltuieli exorbitante  de reparare, sa spunem, a unui bun , cheltuieli care lasa fara venituri pentru  o minima  intretinere  intreaga familie.  Cred ca  numai  limitarea  exercitiului drepturilor se refera la actele de dispozitie, temeiul cererii putandu-l constitui orice fel de acte, asa cum am spus, indiferent  ca sunt de conservare, de administarre sau de dispozitie. Practic, vom considera aceste acte juridice drept premisa , antecedentul unor alte acte, mai grave si mai impovaratoare pentru familie, iar masura legala o vom considera drept   mijlocul de protectie fata de producerea unor consecinte grave, mult mai greu de reparat,  in sfera  raporturilor patrimoniale ale sotilor  si  mai ales in sfera  raporturilor dintre parinti si copii. Este  stiut ca, in principiu, cele mai  grave consecinte juridice se produc in urma incheierii unor acte de dispozitie. Ori,  care ar fi motivatia pentru care ar trebui sa asteptam producerea  celor mai grave consecinte in loc sa  le preintampinam  prin  angajarea  unei raspunderi  a sotului reclamat fata de actele mai putin grave, respectiv in raport de actele de conservare sau administrare.
Respectivele acte juridice trebuie sa puna  in pericol grav interesele familiei. Legea nu  stabileste in ce consta pericolul la care este expusa familia, ceea ce duce la concluzia ca acesta  va fi apreciat exclusiv de catre instanta de tutela, care  va avea rolul suveran  in aceasta privinta.  Criteriile  in functie de care  instanta poate  considera  existenta sau nu a unui pericol grav vor fi diferite de la caz la caz, in functie de  situatia sociala si materiala a sotilor, de nivelul lor de trai, de aspectele subiective ale relatiei, etc.
In acelasi timp,  pericolul grav poate fi si unul viitor, fara a se conditiona posibilitatea luarii acestei masuri de producerea  anterioara a unor consecinte grave  pentru familie prin incheierea actelor juridice.  Cu alte cuvinte, nu se va stepta  si  nu se va conditiona aplicarea masurii de producerea unor anumite consecinte juridice negative  sau a unui prejudiciu, sotul reclamant  nefiind  obligat a dovedi decat  iminenta acestora.
Interesul familiei este deasemenea o notiune care ar trebui discutata, mai ales datorira faptului ca , plecand de la analizarea sa,  putem face o  dezbatere privitoare la posibilitatea extinderii  dreptului de actiune  catre alti membri ai familiei, nu numai  catre sotul obligat sa protejeze interesele proprii si pe cele ale intregii familii.  Cum legea nu  stabileste care ar putea fi continutul  acestui interes,  concluzionam ca aprecierea  lui sta  integral la latitudinea instantei. El nu va fi insa niciodata  o suma de interese absolut patrimoniale, ci  va cuprinde, atunci cand este cazul,  si  chestiuni de ordin moral, persona si nepatrimonial .  Fiind vorba de un interes protejat  al intregii familii se pune problema in ce masura ar fi posibil ca actiunea in instanta sa fie initiata de catre  alte persoane iar nu numai de catre sotul  caruia  codul civil ii da dreptul sa solicite limitarea drepturilor  partenerului sau. Este evident ca  actiunea va putea fi introdusa de un reprezentant conventional al acestuia precum si de un tutore sau un  curator, in acest caz  reprezentantii  actionand de fapt in numele  sotului.  In privinta  copiilor  oricaruia dintre soti se pune problema daca ei ar putea sau nu sa  demareze o actiune in instanta bazata pe prevederile art. 316 NCC. Principial, bazandu-ne pe textul legal raspunsul ar fi unul negativ.  Ca si raspuns la  multitudinea situatiilor practice, insa,  ar fi de analizat posibilitatea  acordarii acestui drept mai ales in acele cazuri in care, din diverse  motive, sotul nu actioneaza punand in pericol, in cele din urma, prin inactiunea sa, interesele copiilor. 
Studiul urmator va avea ca obiect  celelalte componente ale regimului primar imperativ. Pana atunci, toate cele bune.  

DANIELA NEGRILA
Notar public coordonator
Birou Notarial CONCORDIA



joi, 5 aprilie 2012

MODIFICAREA REGIMULUI MATRIMONIAL


MODIFICAREA  CONVENTIONALA  A REGIMULUI MATRIMONIAL 

Introducere
Terminologia  noului cod civil, aceea de "modificare a regimului matrimonial ",  este folosita in doua sensuri : in primul rand  in intelesul de modificare a clauzelor regimului matrimonial, fara o schimbare efectiva a acestuia  si, in al doilea rand,  in sensul de inlocuire a regimului matrimonial existent cu un altul.
Art. 319 alin. 2 NCC  spune ca  "in timpul casatoriei regimul matrimonial poate fi modificat in conditiile legii", acesta fiind textul legal de baza care fundamenteaza ambele  posibilitati de modificare a regimului matrimonial .  Reglementarea  pe fond   este cea  data de art. 369 NCC.
Analizand prevederile legale, constatam ca acestea trateaza  orice modificare a regimului matrimonial  ca si pe o schimbare, ca pe o inlocuire a acestuia. Dispozitiile art. 320 NCC spun ca  in caz de  “ incetare sau schimbare regimul matrimonial  se lichideaza potrivit legii”. Intelegem de aici ca  prin termenul de “incetare”  legea  vizeaza de fapt posibilitatea inlocuirii regimului matrimonial cu un altul , iar prin termenul de  “schimbare”  vizeaza  posibilitatea  modificarii clauzelor aplicabile aceluiasi regim matrimonial .  Terminologic  vorbind, noul cod civil este oarecum deficitar  in privinta expresiilor folosite. Astfel, art. 369 NCC vorbeste despre inlocuirea regimului matrimonial cu un altul, intr-o exprimare clara. Tot acest articol  foloseste expresia “sa il modifice”, intelegand prin aceasta , cred eu,  modificari de clauze  cu pastrarea aceluiasi regim matrimonial. Art. 320 NCC vorbeste, asa cum am mai aratat, despre “incetare” si “schimbare”, termeni care aparent ar  crea concluzia ca este vorba numai de varianta inlocuirii regimului matrimonial cu un altul. De ce ar  folosi, insa,  legiutorul doi termeni aflati in raport de coordonare ( prin folosirea conjunctiei “sau”) pentru a individualiza aceeasi operatiune juridica? Probabil pentru ca, de fapt, a dorit sa exprime  situatii juridice distincte, care nu pot fi altele decat  cele doua alternative de modificare ale regimului matrimonial – pentru care s-a folosit termenul de “schimbare” -  si variantele de incetare ale regimului matrimonial – pentru care s-a folosit termenul de “incetare”.
Prin urmare, chiar daca  sotii  pastreaza acelasi regim matrimonial pe care l-au avut,  dar  vor  sa modifice anumite clauze ale acestuia, legea  trateaza si supune  respectivele modificari  acelorasi reguli ca si in cazul schimbarii, inlocuirii regimului matrimonial cu un altul.  Practic, chiar daca sotii doresc  sa ramana guvernati de acelasi regim  matrimonial  dar  intentioneaza  sa modifice anumite clauze,  sa adauge anumite reguli, sa elimine altele, procedural  vorbind, va fi necesara respectarea acelorasi reguli  si aplicarea acelorasi  formalitati  ca si in cazul  inlocuirii regimului matrimonial cu altul .
Personal mi se pare pe deplin justificata  pozitia adoptata de legiuitor. Regimul matrimonial este  un ansamblu de reguli aplicabile  sotilor, un tot unitar. Orice modificare a uneia dintre reguli inseamna de fapt o  schimbare a intregului regim matrimonial. Vad ca justificata  solutia legala  mai ales prin prisma momentului  social in care ne aflam si in care este necesat un anumit exercitiu in domeniul regimurilor matrimoniale.  Pentru viitor, insa, nu cred ca  ar fi nepotrivita alegerea unei varinate simplificate de lucru. Astfel,  se poate admite , in cazul in care se mentine regimul matrimonial  dar se modifica anumite clauze ale sale,  sa se incheie numai un act aditional la conventia matrimoniala, fara a se mai  incheia  in prealabil  si un act de lichidare  a regimului matrimonial. Exista foarte multe variante de modificare interna a regimului matrimonial fara ca prin acestea sa fie afectat continutul, fondul regimului matrimonial. Din acest motiv, avand in vedere exprimarea extrem de confuza a legii, consider ca sta in mana practicienilor  posibilitatea de a  formula practici juridice  accesibile partilor. Deci, posibilitatea incheierii a unor acte aditionale la conventia matrimoniala, deasemenea in forma autentica si supuse  acelorasi formalitati de publicitate, consider ca ar putea reprezenta o varianta optima care  ar  ajuta partile fara a contraveni legii si fara a prejudicia in vreun fel tertele persoane.
Putem concluziona ca, in timpul casatoriei,  sotii pot modifica regimul matrimonial care le este aplicabil  fie  prin  schimbarea unor elemente specifice  continutului  respectivului regim matrimonial  fie prin  schimbarea totala a regimului matrimonial si inlocuirea lui cu un altul .  Putem vorbi de  doua tipuri de modificare: o modificare interna, pe continut, a regimului matrimonial si o modificare constand in inlocuirea regimului matrimonial existent.

Conditiile  modificarii  conventionale a regimului matrimonial  

Doua sunt conditiile pe care legea, respectiv  art.  369 NCC, le cere pentru  ca o asemenea modificare sa fie posibila :
-          trecerea a cel putin un an de la incheierea casatoriei
-          respectarea conditiilor referitoare la conventiile matrimoniale
Asadar, odata implinit termenul de un an de la incheierea casatoriei, sotii pot  "ori de cate ori doresc"  sa modifice continutul acestuia.  Legea nu  cere ca intre  respectivele modificari sa mai curga un anumit termen si nici  nu impune o limitate a numarului de modificari survenite in cadrul regimului matrimonial.  Singura conditie adaugata  celei  privitoare la termenul de un an este  respectarea formalitatilor legale privind conventiile matrimoniale.  In concluzie,  dupa un an de la incheierea casatoriei, sotii pot  modifica regimul matrimonial care le este aplicabil  prin incheierea unei noi conventii matrimoniale in forma autentica - forma ceruta ad validitatem -  si cu efectuarea formalitatilor de publicitate prevazute de lege.
Pentru aceasta este necesar sa incheie un act de lichidare a regimului matrimonial, in forma autentica, in fata notarului public, acesta urmand a efectua si formalitatile de publicitate aferente. Urmatorul pas este incheierea unei  noi conventii matrimoniale, deasemenea in forma autentica  si,  bineinteles,  supusa formalitatilor de publicitate.  Este indicat ca ambele acte sa fie realizate in acelasi timp, primul act incheiat fiind cel de lichidare iar al  doilea fiind conventia matrimoniala  intrucat, procedandu-se in alt mod, pe perioada de timp scursa  intre  actul de lichidare si conventia matrimoniala se va aplica regimul matrimonial legal care va trebui eventual inlocuit printr-un nou act de lichidare.
In conformitate cu prevederile art 334 NCC, dupa autentificarea conventiei matrimoniale  notarul public are obligatia de a expedia un exemplar al acesteia la oficiul de stare civila unde s-a oficiat casatoria, la registrul national notarial  si la celelalte registre de publicitate ( Cartea funciara, registrul comertului, etc).  Aceleasi formalitati de publicitate  se efectueaza si pentru actul de lichidare, chiar daca legea nu-l enumera  si pe acesta in prevederile art. 334 NCC. Operatiunea  este prevazuta in normele  de functionare ale registrului national notarial  si reprezinta o uzanta profesionala a acestora.

Alegerea, inceputul si incetarea regimului matrimonial in timpul casatoriei

Orice regim matrimonial este susceptibil de a fi modificat in timpul casatoriei.  De fiecare data se va pune problema  alegerii, inceputului si incetarii regimului matrimonial.
Astfel,  ori de cate ori  se va dori modificarea regimului matrimonial se va pune problema  alegerii unui  alt regim care sa-l inlocuiasca pe cel vechi. Sotii pot alege oricare dintre cele trei regimuri matrimoniale, chiar si pe cel pe care l-au avut anterior  dar ale carui clauze  doresc sa le modifice. O problema discutata in teorie este posibilitatea  adoptarii regimului comunitatii legale de bunuri  dar intr-o varianta  care sa cuprinda  reglementari specifice vointei partilor, acolo unde legea permite. Punctul meu de vedere este ca  o asemenea  varianta se poate realiza practic, regimul comunitatii legale permitand  partilor, sub anumite aspecte, sa deroge  de la normele  legale, unele dintre acestea avand caracter supletiv.
Regimul matrimonial nou ales se va  configura prin incheierea unei conventii matrimoniale  in forma autentica  si supusa publicitatii  conform  prevederilor legale.
Odata  stabilita de comun acord de catre soti modificarea regimului matrimonial,  odata ales noul regim aplicabil, se va pune problema incetarii vechiului regim matrimonial . Acest efect se va produce ca urmare a vointei partilor, manifestata prin incheierea actului de lichidare a regimului matrimonial.  Legea nu  prevede expres care ar fi momentul incetarii regimului matrimonial, dar, din analiza art. 330 alin 3 NCC care stabileste ca o conventie matrimoniala incheiata in timpul casatoriei “produce efecte de la data stabilita de parti sau, in lipsa, de la data incheierii ei”, deducem ca si  incetarea vechiului regim matrimonial  se va produce in acelasi fel  intrucat nu exista posibilitatea  suprapunerii si coexistentei  a doua regimuri matrimoniale in cadrul aceluiasi cuplu.
Art. 355 NCC care prevede ca “pana la finalizarea lichidarii comunitatea subzista atat in privinta bunurilor cat si in privinta obligatiilor”  necesita si de aceasta data o analiza mai aprofundata.  Situatia, de aceasta data, apare oarecum diferita fata de incetarea  regimului matrimonial al comunitatii de bunuri, legal sau conventional,  pentru cauze constand in desfacerea sau incetarea casatoriei. Pentru a se adopta un alt regim matrimonial in timpul casatoriei este necesar sa se cunoasca  bunurile proprii ale fiecarui partener. Acest lucru nu se poate face decat daca s-a finalizat procedura de lichidare a regimului matrimonial anterior. Ori, pe cale de consecinta, in cazul modificarii regimului matrimonial al comunitatii de bunuri, indiferent ca este vorba de o comunitate legala sau de una conventionala, in timpul casatoriei, incetarea acestuia va fi strans legata de incheierea actului de lichidare si nu va putea fi considerata ca a intervenit decat  cel mai devreme odata cu actul de lichidare sau la o data ulterioara prevazuta de acesta.
Regimului matrimonial al separatiei de bunuri i se aplica regula generala, astfel incat el va fi considerat ca a incetat odata cu actul de lichidare sau la data prevazuta in acesta.
La libera apreciere a partilor se va putea vorbi in spetele concrete si de partajarea bunurilor, indiferent ca ele au fost dobandite ca urmare a coproprietatii devalmase a sotilor sau a unei coproprietati pe cote parti a acestora.
Inceperea unui nou regim matrimonial   in timpul casatoriei  se va realiza prin incheierea unei conventii matrimoniale.  Efectele  acesteia se produc, conform prevederilor art. 330 NCC, de la data incheierii sale sau de la data stabilita de parti . In cazul in care  conventia matrimoniala prevede un anumit termen pentru inceperea producerii efectelor sale, o vom include in categoria actelor juridice afectate de modalitati – respectiv de termen. Este discutabila  prevederea conform careia efectele conventiei matrimoniale se produc de la o alta data decat cea a incheierii sale. Nu este insa imposibil de imaginat practic, discutia pe care o propunem  referindu-se la situatia in care sotii  incheie actul de lichidare la o anumita data iar in conventia matrimoniala prevad o data ulterioara de intrare a acesteia in vigoare. Intr-un asemenea caz, in intervalul dintre actul de lichidare si data intrarii in vigoare a conventiei matrimoniale se va aplica regimul matrimonial al comunitatii legale de bunuri, ceea ce ar necesita interventia unui alt act de lichidare anterior inceperii  producerii efectelor noului regim matrimonial. Este insa  deplin posibil ca in practica sotii sa prevada in conventia matrimoniala ca aceasta incepe sa produca efecte de la data finalizarii actului de lichidare a regimului matrimonial anterior, data pe care nu o pot cunoaste, sa spunem,  in ipoteza in care lichidarea se face pe cale judecatoreasca. In acest caz  ne-am putea afla insa in situatia in care  trebuie sa privim conventia matrimoniala ca fiind afectata nu numai de un termen  ci si de o conditie.  Aceasta  ar consta in insasi incheierea actului de lichidare  intre soti, lucru care in principiu  se va realiza oricum,  mai devreme sau mai tarziu.  S-ar mai putea pune problema, insa, a  existentei si a unei  conditii : aceea ca respectiva casatorie sa mai existe, sa nu fi fost desfiintata, desfacuta ori sa fi incetat prin decesul unuia dintre soti.  In ce masura mai este posibila continuarea unei casatorii si, prin urmare, inceperea unui nou regim matrimonial dupa un litigiu avand ca obiect lichidarea vechiului regim matrimonial, reprezinta o intrebare la care numai diversitatea situatiilor practice ne poate raspunde. Oricum, imposibil nu este. Ceea ce trebuie sa retinem este ca intr-o asemenea  speta conventia matrimoniala nu va fi  un act pur si simplu ci va fi afectata atat de termen cat si de o conditie.
Practic, inceputul unui nou regim matrimonial  este strans legat de finalizarea celui vechi. Se poate spune, deci, ca orice conventie matrimoniala vizand  modificarea regimului matrimonial in timpul casatoriei este conditionata de incetarea – de lichidarea, practic – a vechiului regim matrimonial .  
Daca in materia alegerii, inceputului si incetarii regimului matrimonial avand ca moment de referinta incheierea/incetarea/desfacerea  casatoriei  se putea vorbi  de o stabilire exacta a acestuia, vedem ca  aceleasi materii sufera un tratament diferit  numai datorita faptului ca ele au ca moment de referinta faptul ca intervin in timpul casatoriei. Astfel, de exemplu, inceputul regimului matrimonial cu ocazia incheierii casatoriei se producea exact la acea data, partile neavand posibilitatea sa prevada o alta, conform vointei lor. In timpul casatoriei, insa, regimul matrimonial poate incepe la data prevazuta de parti prin conventia matrimoniala, legea  neintervenind  in aceasta chestiune decat printr-o reglementare de factura generala (“produce efecte de la data prevazuta de parti sau in lipsa de la data incheierii ei “), ceea ce inseamna ca, in aceasta materie, determinanta este vointa partilor.  La fel, in cazul incetarii regimului matrimonial ca efect al desfacerii  sau incetarii casatoriei, legea stabileste in concret care este acel moment, partile neavand cum sa-l  modifice sau sa intervina  asupra lui. In cazul incetarii regimului matrimonial ca urmare a modificarii sale in timpul casatoriei, partile au deasemenea rolul determinant, ele putand sa stabileasca in concret momentul incetarii prin actul de lichidare si conventia matrimoniala ce se incheie.  
In concluzie,  ca si  manifestare de vointa a partilor, modificarea regimului matrimonial in timpul casatoriei  presupune parcurgerea mai multor etape:
a.       Decizia de modificare a regimului matrimonial, atunci cand sotii constata ca  regulile patrimoniale la care sunt supusi nu mai  corespund  situatiei lor concrete.
b.      Alegerea prin acordul mutual al sotilor a noilor reguli aplicabile, eventual a noului regim matrimonial.
c.       Incetarea efectelor vechiului regim matrimonial prin incheierea actului de lichidare – etapa care se poate realiza, in principiu, atat prin buna invoiala, prin incheierea unui act in forma autentica, cat si prin intermediul instantei de judecata. Se suprapune, practic, cu incheierea actului de lichidare a regimului matrimonial.
d.      Inceputul producerii efectelor noului regim matrimonial – etapa care se realizeaza prin incheierea conventiei matrimoniale in forma autentica, act care determina insusi momentul de inceput al noului regim matrimonial

Efectele modificarii regimului matrimonial in timpul casatoriei

Modificarea regimului matrimonial in timpul casatoriei se realizeaza prin incheierea  a doua acte juridice :
-          actul de lichidare – care consfinteste finalul vechiului regim matrimonial
-          conventia matrimoniala – care consfinteste inceputul noului regim matrimonial .
Efectele  juridice  ale acestora  se vor analiza sub doua aspecte :  intre parti  si fata de terti.
Ca regula generala, efectele intre parti  ale actului de lichidare si ale conventiei matrimoniale se vor produce din momentul incheierii lor.  Cu privire la momentul de incetare a vechiului regim matrimonial si de inceput ale noului regim matrimonial, acesta va fi  ori cel al incheierii  actului ori cel prevazut in insusi continutul actului.  
Efectele fata de terti ale  modificarii regimului matrimonial in timpul casatoriei  se produc prin indeplinirea formalitatilor de publicitate prevazute de lege.  Fiind atributii date strict in competenta notarului public,  toata publicitatea  actelor de lichidare si a conventiilor matrimoniale  se va realiza prin intermediul acestuia.
Odata cu incheierea actului de lichidare   si a conventiei matrimoniale, notarul public are obligatia, conform prevederilor art. 334 NCC de a  comunica  un exemplar al acestora  catre urmatoarele  registre:
-          registrul  national notarial
-          registrul actelor de casatorie tinut la oficiul de stare civila de la locul incheierii casatoriei
-          orice alte registre de publicitate
Analizand  prevederile art. 334 NCC constatam ca legea considera publicitatea efectuata prin registrul national notarial drept una cu caracter general iar pe  celelalte doua ca avand caracter special. Astfel teza a doua a aliniatului  4 din articolul  susmentionat spune ca “neindeplinirea formalitatilor de publicitate speciale nu poate fi acoperita prin inscrierea facuta in registrul mentionat la alin 1” ( adica in registrul national notarial )
Registrul national notarial  evidentiaza toate operatiunile  efectuate de soti  pe domeniul regimurilor matrimoniale, fiind un registru public al carui scop este acela de informare a tertilor.  El poate fi cercetat de oricine iar persoanele care justifica un interes pot obtine  extrase certificate ale  continutului sau cu privire la anumite persoane si la regimul lor matrimonial.
In urma primirii unui exemplar al  actului de lichidare si  conventiei matrimoniale, ofiterul de stare civila are obligatia, in temeiul art 291 NCC, sa faca mentiune in actul de casatorie al sotilor despre incetarea vechiului regim matrimonial si  aplicarea unui nou regim matrimonial.
Inscrierea  modificarii regimului matrimonial in celelalte registre de publicitate prevazute de lege ( cartea funciara, registrul comertului ) se va face numai daca in speta exista bunuri  supuse unei asemenea publicitati.
Si, in fine, ultima precizare referitoare la acest aspect  consta in aceea ca  indeplinirea formalitatilor de publicitate se face obligatoriu  in toate cele trei variante, daca  situatia concreta o cere. Astfel, inregistrarea efectuata in registrul national notarial nu va acoperi lipsa  inregistrarilor din celelalte registre, a ceea ce art. 334 numeste “formalitati de publicitate speciale “.  Exista practic posibilitatea ca numai una dintre cele trei forme de publicitate sa lipseasca, respectiv  cea efectuata in “alte registre de publicitate”, intrucat aceasta  se indeplineste numai daca sotii au avut bunuri susceptibile a fi inscrise in cartea funciara, registrul comertului, etc.  Celelalte doua, insa, respectiv cea  a registrului national notarial si cea a mentiunii pe actul de casatorie  trebuie indeplinite obligatoriu.
Opozabilitatea fata de terti, deci producerea efectelor  modificarii regimului matrimonial in raport de acestia, este posibila numai prin indeplinirea  formalitatilor de publicitate  despre care am vorbit anterior. 
Art. 335 NCC  adauga, insa,  inca o varianta in care, desi neindeplinite formalitatile de publicitate, tertii  suporta efectele modificarii regimului matrimonial : cunoasterea situatiei “pe alta cale”.   Greu de intocmit o lista  a celorlalte cai pe care este posibila  cunoasterea regimului matrimonial nou ales, dar vom conchide ca este vorba de orice act sau fapt juridic de natura a determina incunostiintarea  tertilor, indiferent ca  provine de la soti sau de la alte persoane.  Proba cunoasterii pe alte cai este insa una dificila mai ales daca se invoca un fapt juridic.

Situatia creditorilor sotilor 

Este posibil ca,  voit sau nu, sotii sa  aduca, prin modificarea regimului lor matrimonial, anumite prejudicii  creditorilor personali sau comuni.  Pentru apararea acestora art. 369 NCC  organizeaza  doua aliniate, 3 si 4.
1. In primul rand  creditorii prejudiciati prin modificarea regimului matrimonial pot cere pe calea unei actiuni revocatorii  desfiintarea actelor incheiate de soti si care au fost de natura sa le pricinuiasca anumite pagube.  Termenul de exercitare a actiunii este de un an si incepe sa curga in raport de  data efectuarii formalitatilor de publicitate  sau, pentru creditorii care au cunoscut modificarile pe alte cai, anterior indeplinirii formelor de publicitate,  de la data la care au luat cunostinta efectiv de  modificarile survenite.
Aceasta posibilitatea apartine creditorilor  "prejudiciati"  prin modificarea regimului matrimonial, fara ca legea sa faca distinctie  in raport de existenta sau nu a unei intentii de frauda din partea sotilor. Prin urmare, vom socoti ca acest drept apartine  oricarui creditor prejudiciat prin modificarea regimului matrimonial precum si prin celelalte operatiuni adiacente acestuia ( de exemplu un act de partaj voluntar ).
Alternativa  reglementata de art. 369 alin 3 NCC este  o cale ce apartine  creditorilor situati pe o pozitie procesuala activa, avand  in proces rolul de reclamanti. Pentru  a-si justifica cererea, creditorii vor fi obligati sa dovedeasca, pe langa  calitatea si interesul pe care il au,  si existenta unui prejudiciu creat in patrimoniul lor ca urmare a  modificarii regimului matrimonial.
          Aplicand  prevederile art 1563 NCC, consideram ca, la data introducerii actiunii creanta trebuie sa fie certa.  In conformitate cu prevederile art. 1565 NCC, de  efectele revocarii vor beneficia atat creditoriul care a introdus actiunea cat si ceilalti creditori care au intervenit in cauza. 
          Sunt de parere ca, in ciuda omisiunii textului legal, revocarea actelor de modificare a regimului matrimonial nu va fi posibila decat cu dovedirea intentiei de a frauda, la aprecierea instantei. 
2. In cazul in care  se opune creditorilor  modificarea regimului matrimonial, acestia pot  invoca oricand, pe cale de exceptie, inopozabilitatea  "modificarii sau lichidarii regimului matrimonial facute in frauda intereselor lor".  Alternativa  oferita de aliniatul 4 al art. 369 NCC  este cea a exceptiei ridicate  in cadrul procesului civil de catre acei creditori  aflati intr-o postura procesuala pasiva si care pot invoca inopozabilitatea modificarilor aduse regimului matrimonial  motivand  fraudarea intereselor lor. 
           Pentru  analiza textului trebuie sa avem in vedere prevederile art. 14 NCC ("orice persoana fizica sau juridica trebuie sa isi exercite drepturile  si sa isi execute obligatiile  civile cu buna credinta, in acord cu  ordinea publica  si bunele moravuri") precum si  ale art.  15 NCC  ("niciun drept nu poate fi  exercitat in scopul de a vatama  sau pagubi pe un altul ori intr-un mod  excesiv si nerezonabil, contrar bunei credinte"), coroborate cu prevederile art 1353 NCC ("cel care cauzeaza un prejudiciu prin  chiar exercitiul drepturilor sale  nu este obligat sa il repare cu exceptia cazului in care dreptul este exercitat in mod abuziv").
Legea vorbeste despre "inopozabilitatea" modificarilor efectuate asupra regimului matrimonial intelegand prin aceasta  lipsa efectelor juridice in raport  de creditorii  in cauza.  Iar inexistenta efectelor modificarii regimului matrimonial nu se datoreaza, in aceasta situatie, neefectuarii formalitatilor de publicitate ci  faptului ca  operatiunile juridice respective au avut ca scop  fraudarea intereselor  creditorilor, comuni sau personali, ai sotilor. Dealtfel, si in definirea notiunii de actiune revocatorie, prin art 1562 NCC, legiuitorul vorbeste despre  declararea "inopozabilitatii" actelor juridice  incheiate in frauda intereselor creditorilor, folosind termenul  cu acelasi inteles. Prin  urmare, ultimele doua aliniate ale art. 369 NCC pot fi considerate  ca si exceptii ale regulilor vizand opozabilitatea fata de terti a modificarilor aduse regimului matrimonial  asigurata prin efectuarea formalitatilor de publicitate intrucat, indiferent daca s-au efectuat sau nu aceste formalitati, fata de creditorii prejudiciati  respectivele modificari nu vor produce efecte juridice. 
  Creditorii vor fi obligati de aceasta data sa dovedeasca  nu numai existenta unui prejudiciu ci si intentia de frauda a  sotilor, intrucat buna credinta se prezuma iar reaua credinta, implicit intentia de a frauda, trebuie sa fie dovedita. 

           MODIFICAREA  JUDICIARA   A REGIMULUI MATRIMONIAL

Este o prevedere legala cu  rol in apararea intereselor patrimoniale ale familiei, atunci cand acestea sunt  puse in pericol prin actele incheiate de catre unul dintre soti .
Sediul materiei se afla in art. 370 NCC coroborat, sub anumite aspecte,  cu prevederile art. 369 si ale art. 316 NCC.
Continutul modificarii judiciare a regimului matrimonial consta in aceea ca instanta, la cererea unuia dintre soti, in cazul in care celalalt sot incheie acte care pun in pericol interesele patrimoniale ale familiei, poate pronunta incetarea unui regim matrimonial de tip comunitar  si inlocuirea lui cu regimul separatiei de bunuri , procedand  si la aplicarea dispozitiilor art. 357 NCC respectiv la  lichidarea regimului matrimonial urmata de partajul bunurilor.
Distingem  doua conditii pentru ca prevederea legala sa poata fi aplicata:
1.       Sotii sa fie ocarmuiti de regimul comunitatii legale  sau  de cel al comunitatii conventionale de bunuri.
2.       Sotul  parat sa incheie acte care pun in pericol  interesele patrimoniale ale familiei.
Cu privire la prima conditie  nu sunt foarte multe comentarii de facut. In  primul rand, vom aprecia ca este o conditie legala,  primul aliniat al art. 370 NCC  conditionand expres acest lucru  sub sintagma “daca  regimul matrimonial al sotilor este cel al comunitatii  legale sau conventionale”.  In al  doilea rand,  chiar si fara  existenta  unei prevederi exprese  in acest sens, ea ar fi fost  dedusa logic din continutul reglementarii legale intrucat  numai cele doua regimuri comunitare sunt susceptibile a fi inlocuite de cel al separatiei de bunuri, in reglementarea  noastra legala  actuala.
 In privinta celei de a doua conditii,  discutiile pot fi mai ample.  Trebuie sa analizam ceea ce legea a dorit sa cuprinda in notiunea de “acte care pun in pericol  interesele patrimoniale ale familiei”.  Observam ca  in codul civil  mai exista un articol, 316, denumit “actele de dispozitie care pun in pericol  grav interesele familiei”.  Analizandu-le, constatam ca  ele prezinta anumite diferente. In primul rand, art. 316 NCC se refera numai la actele de dispozitie in timp ce art.  370 NCC se refera la orice fel de acte, indiferent ca acestea sunt de dispozitie, de administrare sau de conservare, largind practic sfera actelor juridice care cad sub incidenta legii. In al doilea rand, art. 316 NCC vorbeste de un “pericol grav” pe cand  art. 370 NCC se refera la  “pericol” fara a-i mai mentiona gravitatea, ceea ce inseamna ca  practic  se ajunge tot la o largire a sferei actelor  incriminate. In vreme ce textul art. 316 NCC presupune luarea unor masuri vremelnice,  cu caracter temporar,  aplicarea prevederilor art. 370 NCC  recreeaza regimul matrimonial al sotilor iar consecintele aplicarii sale sunt definitive.  Asadar,  reglementarile art. 370 NCC  depasesc limitele regimului primar  in care se incadreaza art. 316 NCC, definind prin aceasta o  arie larga de acte juridice in urma carora sa se justifice  cererea de modificare judiciara a regimului matrimonial . Nu se poate face o lista a actelor  desemnate de art. 370 NCC, ele putand  fi  atat acte de dispozitie (instrainare, grevare) cat  si de administrare (inchiriere) sau de conservare.
Evident ca  rolul de a pronunta modificarea judiciara a regimului matrimonial il are  numai instanta de judecata.
Efectul principal  al  aplicarii prevederilor art. 370 NCC este acela ca intre soti, odata pronuntata hotararea, regimul matrimonial  comunitar  inceteaza   aplicandu-li-se  regimul matrimonial al separatiei de bunuri.  Momentul producerii efectelor juridice intre soti este cel al formularii cererii de chemare in judecata  sau, daca oricare dintre soti cere acest lucru, momentul separarii in fapt a sotilor.
Efectele fata de terti se produc cu respectarea acelorasi formalitati de publicitate pe care le-am analizat in capitolele anterioare.
Creditorii sotilor nu pot cere  separatia de patrimonii  - ceea ce nu inseamna ca nu pot cere partajul unui anumit bun apartinand in coproprietate sotilor, in baza prevederilor art. 678 NCC -dar pot interveni in cauza. In acelasi timp ei beneficiaza de aplicarea  dispozitiilor art. 369 alin 3 si 4 NCC, avand dreptul sa solicite, pe calea actiunii pauliene, desfiintarea modificarii judiciare a regimului matrimonial, in termen de un an de la pronuntarea hotararii sau, pe cale de exceptie, sa reclame ca inopozabila modificarea daca se dovedeste ca aceasta a fost ceruta spre a le frauda interesele.  

DANIELA NEGRILA
Notar public coordonator
Birou Notarial CONCORDIA