Patrimoniul
persoanei casatorite cunoaste, asa cum este firesc, nu numai o latura activa ci
si una pasiva, reprezentata de
obligatiile corealtive drepturilor pe
care aceasta le are si, in mod derivat,
de datoriile acesteia.
Reglementarea legala nu da o definitie datoriilor sotilor casatoriti sub regimul comunitatii
legale de bunuri si nici nu stabileste un creiteriu pentru a le departaja, insa, din intreaga economie a codului civil se
disting doua aspecte importante. Pe
de o parte, este evident ca , asa cum bunurile se impart in comune si proprii,
asemenea si datoriile vor fi comune sau
proprii. Pe de alta parte, constatam
ca, daca in materia bunurilor exista prezumtia de apartenenta la comunitate, in materia datoriilor regula se inverseaza, acestea fiind in primul rand considerate ca proprii, personale, ale fiecaruia dintre
soti, iar abia apoi comune, in
limita strict si limitativ prevazuta de lege. Calificarea datoriilor ca fiind
primordial proprii ale fiecaruia
dintre soti este una fireasca si decurge
din principiul ca cel care se obliga
trebuie sa consimta personal la aceasta, orice act juridic avand putere de lege numai fata de partea care a participat la
incheierea lui si neputand sa produca
efecte, sa profite ori sa dauneze
tertelor persoane.
De fapt, codul civil nu enumera datoriile comune ale sotilor casatoriti sub regimul
comunitatii legale ci stabileste, in art. 351 NCC, ca "sotii raspund
cu bunurile comune pentru…." -
lasand astfel pe interpretul legii
civile sau pe cel care este chemat sa o aplice sa prezume faptul ca , atata
vreme cat raspunderea se extinde asupra
bunurilor comune, inseamna ca si datoriile respective sunt socotite a fi
comune.
Raspunderea generala a sotilor
1. Astfel, in primul rand, art. 351 alin 1 pct. a NCC stabileste ca sotii raspund cu bunurile comune pentru "obligatiile
nascute in legatura cu conservarea ,
administrarea sau dobandirea bunurilor comune". Este
aceasta o consecinta fireasca a aplicarii prevederilor art. 345 NCC,
care permite oricaruia dintre soti sa incheie singur, fara consimtamantul si aprobarea celuilalt sot,
acte de conservare si de administrare a
bunurilor comune, precum si sa dobandeasca prin acte juridice intre vii
orice fel de bunuri, regimul juridic al
acestora din urma fiind cel stabilit de
art. 339 NCC, respectiv acela de bun
comun. Nu incape nici o indoiala ca,
desi sotul care nu s-a obligat personal
, nefiind parte in contractarea unor asemenea
obligatii, are totusi un beneficiu
din asumarea acestora , chiar
daca a fost facuta numai de catre celalalt sot . Spun aceasta intrucat, dat fiind
caracterul comun al bunurilor care au facut obiectul actelor juridice respective, prin incheierea lor s-a urmarit fie pastrarea valorii
bunurilor, fie o buna administrare si
obtinerea unor beneficii din exploatarea acestora, fie marirea patrimoniului.
Sigur, in practica s-ar putea pune problema
unei disproportii intre valoarea obligatiei asumate si valoarea bunului castigat , dar acest lucru
nu va impieta asupra raspunderii care, conform legii, se extinde asupra bunurilor comune, ci se
va comporta ca si o chestiune necesar a fi reglata intre soti, iar nu intre
acestia si tertele persoane cu care a contractat unul dintre ei.
Sotii raspund pentru acoperirea
unor asemenea datorii cu toate bunurile comune pe care le detin mai
putin cu veniturile rezultate din exercitarea profesiei, care sunt
exceptate expres de la aceasta prin
prevederile art. 354 NCC . Justificat, cred eu, intrucat altfel s-ar limita posibilitatea legala a fiecaruia
dintre soti de a dispune la libera sa apreciere de veniturile sale, astfel cum
rezulta din art. 327 NCC - regula
obligatorie care tine de regimul primar imperativ.
2. Punctul b al aliniatului 1 din art. 351 NCC nu comporta, in principiu, nici o discutie
deosebita intrucat prevede ca sotii
raspund deasemenea cu bunurile comune
pentru acele obligatii "pe care
le-au contractat impreuna " .
Prin urmare, ori de cate ori
sotii incheie impreuna acte
juridice in urma carora isi asuma
anumite obligatii, indiferent de natura acestora, ei sunt si raman
obligati a raspunde cu totalitatea patrimoniului lor comun pentru executarea acestora.
Chiar daca art. 354 NCC nu
excepteaza de la aceasta raspundere
veniturile rezultate din exercitarea profesiei, sunt de parere ca exceptia opereaza ope legis,
avand in vedere ca , de data aceasta, nu este vorba despre o obligatie
asumata singular de unul dintre soti ci de catre amandoi.
3. Tot cu bunurile comune se va raspunde si pentru acoperirea prejudiciului cauzat
prin insusirea , de catre unul dintre soti, a bunurilor apartinand unui
tert, dar numai in masura in care prin
fapta sotului s-a marit patrimoniul
comun al sotilor. Aceasta prevedere, cuprinsa in art. 351 alin 1 lit.
d NCC,
se completeaza cu reglementarile
din materia reaspunderii civile delictuale si, acolo unde este cazul, cu
cele din legislatia penala. Paleta faptelor juridice care cad sub incidenta
textului legal in discutie este larga,
notiunea de "insusire"
fiind susceptibila de a cuprinde atat actiuni
avand ca scop dobandirea
proprietatiiunui bun cat si a posesiei
sau folosintei acestuia. Oricum,
indiferent care este justificarea faptei
sotului vinovat, raspunderea se
va intinde asupra patrimoniului comun
numai cu conditia ca acesta sa se fi marit ca efect al actiunilor sotului
vinovat si numai in limita acestei
mariri. Temeiul reglementarii legale il
reprezinta, cred eu, imbogatirea fara justa cauza.
Vom vorbi deasemenea de o exceptie
in materia bunurilor comune asupra
carora se intinde raspunderea sotilor, aceeasi pe care am mai semnalat-o, si
care se refera la vaniturile rezultate
din exercitarea profesiei unuia dintre soti, mai exact a aceluia care nu se
face vinovat de savarsirea vreunei fapte ilicite. Chestiunea
acestei exceptii legale va fi
extrem de "spinoasa" in
practica, mai ales in cazul in care sotii nu detin alte bunuri comune, astfel
incat persoana prejudiciata, chiar daca prin insusirea bunului ce-I apartinea
s-a marit patrimoniul comun, nu va avea
de urmarit decat bunurile proprii si veniturile din profesie ale sotului
faptuitor, in masura in care acestea
exista.
4. Singura situatie in care bunurile
comune ale sotilor se pot urmari fara exceptie, indiferent de provenienta
lor, este atunci cand, in conformitate
cu prevederile art. 351 alin 1 pct c
NCC, obligatiile au fost asumate
de oricare dintre soti in vederea acoperirii cheltuielilor obisnuite ale casatoriei. Justificarea
prevederii legale sta in obligatia
oricaruia dintre soti de a contribui la acoperirea acestor cheltuieli,
pe care trebuie sa le suporte in special
din veniturile obtinute in urma
exercitarii profesiei. Ori, indiferent daca aceste obligatii au fost sau nu
asumate de catre ambii soti, se considera ca ele au un caracter necesar iar obligatia suportarii
lor este una imperativa.
Raspunderea subsidiara a sotilor
In masura in care pentru
acoperirea datoriilor comune ale sotilor
nu sunt suficiente bunurile lor comune, art. 352 NCC stabileste si o
raspundere subsidiara care se extinde
asupra bunurilor proprii ale fiecaruia
dintre soti. Legea stabileste ca raspunderea
sotilor este una solidara, fiind vorba deci de o solidaritate pasiva nascuta din lege ( a se vedea art. 1445 NCC
care spune ca "solidaritatea dintre
debitori nu se prezuma" si ca ea nu
poate exista decat atunci "cand este stipulata expres de parti sau este prevazuta de lege"). Prin
urmare, acela dintre creditorii
comuni care si-a acoperit intreaga datorie prin
urmarirea si executarea bunurilor comune, va avea actiune impotriva
oricaruia dintre soti, urmarind bunurile proprii ale acestuia, pentru acoperirea intregii creante. Evident ca,
facandu-se aplicarea art. 1443 NCC,
plata facuta de catre unul dintre soti prin folosirea bunurilor sale proprii va
elibera pe ambii soti de datoria respectiva.
Ca urmare,
in aplicarea principiilor binecunoscute
ale solidaritatii pasive, teza a
doua a art. 352 NCC stabileste ca acela dintre soti care a platit datoria
comuna, "se subroga in drepturile creditorului pentru ceea ce a suportat
peste cota-parte ce i-ar reveni din comunitate, daca lichidarea s-ar face la data platii datoriei". Interesanta
este tehnica folosita de legiuitor
pentru reglementarea acesteia situatii,
tehnica utilizata si in alte
materii ( de exemplu art 958 NCC ),
lasand ca aprecierea cotei parti
din comunitatea patrimoniala a sotilor
sa se faca in raport de momentul platii creantei, ca si cum insasi
lichidarea regimului matrimonial s-ar fi
facut la acel moment.
Devenind, dupa plata creantei in intregul sau, creditor al propriului
sot, in temeiul subrogatiei pe care insasi legea o prevede,
sotul care a platit are un drept
de retentie, fiind deci beneficiarul
unei garantii, recunoscuta prin alin. 2 al art 352 NCC asupra bunurilor celuilalt sot, pana la acoperirea
integrala a creantelor pe care acesta i le datoreaza. Dupa cum vedem, legea
tansforma si transmite chestiunea
datoriilor comune ale sotilor din
aria exterma casatoriei in aria interna a acesteia, dand dreptul creditorilor de a-si realiza creantele intr-un mod privilegiat , urmand a se
lasa in sarcina sotilor ca , in
interiorul casniciei lor, sa rezolve chesiunile patrimoniale rezultate din
aceste situatii juridice.
Urmarirea bunurilor comune
pentru plata datoriilor personale a unuia dintre soti.
Conform prevederilor art 353 NCC, aceasta urmarire nu
este cu putinta daca este facuta de creditorii personali ai unuia dintre
soti. Altfel spus, bunurile comune ale sotilor nu vor putea fi urmarite decat pentru acoperirea datoriilor comune strict si
limitativ prevazute de art. 351 NCC. Spre deosebire de bunurile proprii ale fiecaruia dintre soti,
care pot face obiectul executarii in
vederea acoperirii datoriilor comune ,
bunurile comune sunt scoase din
sfera urmaririi in vederea acoperirii unor creante asumate personal de catre
unul dintre soti. Aceasta nu inseamna, insa, ca nu este posibil
ca orice creditor personal al unuia
dintre soti, dupa ce a urmarit bunurile proprii ale sotului debitor dar nu a
reusit sa-si satisfaca intreaga creanta, cu toate accesoriile acesteia, nu va
putea solicita paratajarea bunurilor comune. Acest lucru este prevazut si
permis in mod expres de art 353 alin. 2
NCC, dar "numai in masura necesara pentru acoperirea creantei
sale". Rezulta, asadar, ca legea
limiteaza dreptul creditorilor personali
de a cere partajarea bunurilor comune
la o valoare corespunzatoare
realizarii creantei. Pe cale de consecinta, sunt de parere ca limitarea
se va extinde in practica si in privinta bunurilor cu privire la care se
poate cere partajul, creditorii fiind obligati sa se rezume la acele bunuri care au o valoare aproximativ egala cu
creanta lor. Odata efectuat paratajul, bunurile devin proprii, conform prevederilor art 353
alin 3 NCC, fara a inceta insa comunitatea legala de bunuri ca si regim
matrimonial. Prin urmare, toate bunurile care nu au facut obiectul partajului
vor avea in continuare statutul de
bunuri comune, iar toate bunurile dobandite ulterior de soti vor fi deasemenea
bunuri comune.
DANIELA NEGRILA
Notar public coordonator
Birou Notarial CONCORDIA
Notar public coordonator
Birou Notarial CONCORDIA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu