Faceți căutări pe acest blog

miercuri, 29 august 2012

CARACTERUL ONEROS AL CONTRACTULUI DE VANZARE



Clasificarea  actelor juridice  dupa scopul urmarit de parti la incheierea lor  le imparte in acte cu titlu gratuit si acte cu titlu oneros. Aceasta impartire este  functionala  indiferent daca este vorba despre acte juridice unilaterale sau  bilaterale. Astfel, caracter gratuit are  atat testamentul – act juridic unilateral – cat si donatia – act juridic bilateral .  Caracter oneros are atat promisiunea de vanzare – act juridic unilateral – cat si contractul de imprumut cu dobanda – act juridic bilateral.
Literatura de specialitate  defineste  actul juridic cu titlu gratuit ca fiind acel act  prin care una dintre parti procura celeilalte un beneficiu, fara a obtine inschimb un avantaj.  Astfel de acte sunt  testamentul, renuntarea la mostenire, contractul de donatie fara sarcini, contractul de comodat, etc. Actele juridice cu titlu oneros sunt  definite deasemenea in doctrina ca fiind acele acte  prin incheierea carora, in schimbul obligatiilor asumate,  fiecare parte urmareste sa isi procure un avantaj.  In aceasta categorie includem  oferta de a vinde,  contractul de locatiune, contractul de renta viagera, etc.
Noul cod civil nu ofera o definitie generala a  actelor juridice cu titlu gratuit sau oneros, in  schimb se ocupa, in art. 1172, de  definirea contractelor din aceasta categorie. Astfel, primul aliniat al  art. 1172  spune ca este cu titlu oneros “contractul prin care fiecare parte urmareste sa isi procure un avantaj in schimbul obligatiilor asumate”, iar aliniatul al doilea al aceluiasi articol stabileste ca este cu titlu gratuit acel contract  “prin care una dintre  parti  urmareste sa  procure celeilalte parti un beneficiu, fara a obtine in schimb un avantaj”
La randul lor actele juridice cu titlu  oneros se subclasifica in acte  comutative si acte aleatorii, codul civil oferind la randul sau  o  definitie a  contractelor  de acest tip in art. 1173.  Doctrina si legea recunosc sub denumirea de  acte  comutative acele acte juridice cu titlu oneros  in care, “la momentul incheierii lor, existenta drepturilor si obligatiilor partilor este certa, iar intinderea lor este determinata sau determinabila”,  iar sub denumirea de  acte aleatorii acele acte juridice cu titlu oneros  care, prin natura lor sau prin vointa partilor, “ofdera cel putin uneia dintre parti sansa unui castig si o expune totodata la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment  viitor si incert” .
Bineinteles, si actele juridice  cu titlu gratuit cunosc  la randul lor o subclasificare, in acte dezinteresate si liberalitati, criteriul constand in analiza  modificarii  patrimoniului celui care savarseste actul.  In privinta actelor dezinteresate, codul civil nu ofera nici o definitie, lasand  doctrina sa se ocupe de ele.  Aceasta le defineste de regula ca fiind  acele acte juridice cu titlu gratuit  prin  care  dispunatorul procura  un beneficiu cuiva fara sa isi micsoreze patrimoniul, ca de exemplu comodatul, mandatul gratuit, etc.  Liberalitatile  prezinta, pare-se , interes si pentru legiuitor  care le defineste in art.  984 ca fiind actele juridice “prin care o persoana  dispune cu titlu gratuit de bunurile sale, in tot sau in parte, in favoarea unei alte persoane” . Teoria juridica  defineste liberalitatile intr-o maniera mai generala,  stabilind ca ele sunt acele acte juridice cu titlu gratuit  prin care dispunatorul isi micsoreaza patrimoniul in folosul unei alte persoane,  al carei patrimoniu se mareste in mod corespunzator. 
Impartirea actelor juridice in acte cu titlu gratuit si acte cu titlu oneros are o deosebita importanta practica. Iata cateva exemple: 
          a)Conditiile pe care legea le cere cu privire la capacitatea de a incheia acte juridice sunt diferite  dupa cum este vorba despre actele cu titlu gratuit sau despre cele cu titlu oneros, pentru cele dintai  instituindu-se reguli mai exigente.  Astfel, pentru a putea  dispune prin liberalitati , legea cere ca persoana sa aiba capacitate  deplina de exercitiu – conform art. 988 NCC – cu exceptia donatiilor facute descendentilor interzisului judecatoresc in conditiile art. 175 NCC. In privinta actelor juridice cu titlu oneros, legea este mult mai lejera, orice persoana putand  fi parte intr-un astfel de act, inclusiv cea lipsita de capacitate  de exercitiu  sau  cu capacitate  de exercitiu restransa . Participarea acestora  la incheierea actelor juridice cu titlu  oneros se face prin intermediul reprezentantului legal, al tutorelui sau  curatorului, cu sau fara autorizarea instantei de tutela, in functie de natura actului. Art. 1652 consacra, in materia vanzarii, principiul capacitatii: “pot cumpara sau vinde toti cei carora nu le este interzis prin lege”.
b)In materia mostenirii,  actele de dispozitie cu titlu oneros incheiate intre
mostenitorul nedemn si tertii de buna credinta se mentin, in timp ce, prin interpretarea per a contrario a dispozitiilor art.  960 NCC, actele cu titlu gratuit , asemeni celor cu titlu oneros dar incheiate cu tertii de rea credinta sunt desfintate.
c)In materia revocarii donatiei pentru ingratitudine, aceasta nu are nici un efect in
privinta tertilor dobanditori cu titlu oneros  si de buna credinta, conform prevederilor art. 1026 NCC, in timp ce aceia care au dobandit de la donatar un bun, dar cu titlu gratuit, vor fi obligati  la restituire.
Revenind la  problematica pe care o discutam, avand in vedere toate discutiile cu caracter general  pe care le-am avut pana acum, putem stabili ca VANZAREA  este un contract  cu titlu oneros – intrucat  fiecare parte urmareste sa isi procure un avantaj – si comutativ – intrucat existenta drepturilor si obligatiilor partilor este certa iar intinderea lor este  determinata sau determinabila.  Vom detalia si demonstra in cele ce urmeaza, ocupandu-ne in acest capitol de acele prevederi legale care demonstreaza  si vin in sprijinul caracterului oneros al vanzarii, urmand ca  in urmatorul capitol sa tratam  de aceeasi maniera caracterul comutativ al acestui contract.
            Prin incheierea contractului,  vanzatorul  urmareste sa primeasca pretul, iar cumparatorul urmareste sa primeasca  dreptul cumparat. Este evident, deci, caracterul oneros al contractului de vanzare cumparare, ambele parti avand  un interes pe care il materializeaza si care este cauza determinanta a realizarii contractului. Lipsa  oricaruia dintre aceste elemente face ca actul juridic incheiat sa nu mai reprezinte o vanzare , modificand astfel intregul  regim juridic aplicabil. De exemplu, daca  transmitatorul  urmareste sa instraineze dreptul fara a primi in schimb un pret, atunci  contractul va fi unul cu titlu gratuit, respectiv o donatie. Deasemenea,  daca  o parte  urmareste sa  remita celeilalte o suma de bani fara a primi in schimb  un drept sau proprietatea unui bun,  contractul va fi unul de donatie, iar nu de vanzare.
 Avand in vedere  interesul pe care ambele parti il au, faptul ca fiecare urmareste sa-si procure un avantaj, in esenta avand in vedere caracterul oneros al contractului de vanzare cumparare, regimul juridic aplicabil vanzarii are o anumita conotatie, fiind caracterizat de existenta anumitor reglementari specifice. Pentru ca interesul urmarit de vanzator este procurarea pretului bunului respectiv,  legea reglementeaza cu multa rigurozitate toate aspectele legate de pret. Corelativ cu aceasta, pentru ca scopul urmarit de cumparator este  dobandirea proprietatii bunului vandut, norma legala  se ocupa  cu precadere de toate aspectele legate nu numai de transmiterea proprietatii ci si de predarea bunului, de starea lui si de pastrarea proprietatii si a posesiei de catre dobanditor.  Vom face o scurta analiza a normelor legale care justifica existenta si ajuta realizarea caracterului oneros al vanzarii. 
In privinta pretului – care reprezinta avantajul urmarit de vanzator – art. 1660 NCC stabileste conditiile acestuia. In primul rand trebuie sa fie vorba de o suma de bani, acest lucru fiind de esenta vanzarii. Exprimarea pretului in alt echivalent ( bunuri sau alte prestatii ) duce la o alta calificare a actului ( de exemplu poate deveni aplicabil regimul juridic al schimbului). Aliniatul 2 al art. 1660 NCC cere ca pretul sa fie serios si sa fie determinat sau cel putin determinabil, prevederea avand insa relevanta mai mult in privinta caracterului comutativ al vanzarii despre care vom discuta in capitolul urmator. Intrucat primirea pretului reprezinta cauza esentiala care l-a determinat pe vanzator sa incheie actul, legea se preocupa si de existenta unei echivalente reale intre valoarea bunului vandut si pretul asupra caruia au cazut partile de acord. Astfel, art. 1665 NCC sanctioneaza cu anulabilitatea  acea vanzare in care pretul este fictiv – deci este stipulat fara intentia de a fi platit – sau derizoriu – deci disproportionat fata de valoarea bunului .  Pentru  apararea interesului vanzatorului legea stabileste ca plata pretului este o obligatie esentiala a cumparatorului a carei neexecutare il indreptateste pe vanzator sa obtina  fie executarea silita fie rezolutiunea actului ( art. 1724 NCC ) 
In privinta bunului  a carui proprietate se transmite prin vanzare,  art. 1657 NCC stabileste ca “orice bun poate fi vandut in mod liber, daca vanzarea nu este interzisa sau limitata prin lege, conventie ori testament”, lasandu-se astfel o maxima libertate in determinarea obiectului unui contract de vanzare cumparare.  Intrucat cumparatorul urmareste sa primeasca nu numai proprietatea bunului ci si posesia acestuia, legea se ocupa de reglementarea predarii bunului pe care o defineste in art. 1685 NCC ca fiind “punerea bunului vandut  la dispozitia cumparatorului, impreuna cu tot ceea ce este necesar, dupa imprejurari, pentru exercitarea libera si neingradita a posesiei”.  Avand in vedere faptul ca  dreptul dobandit de cumparator trebuie sa fie integru si intangibil, art. 1686 NCC stipuleaza ca obligatia de predare a bunului se intinde si asupra accesoriilor acestuia, impunandu-i vanzatorului ca , odata cu bunul, sa remita cumparatorului si toate titlurile si documentele care atesta existenta dreptului transmis.  Starea bunului este un alt aspect care  concretizeaza avantajul pe care cumparatorul doreste sa si-l creeze prin incheierea contractului de vanzare cumparare, prin urmare art. 1690 NCC prevede ca “bunul trebuie sa fie predat in starea in care se afla in momentul incheierii contractului”.    Indeplinirea scopului pe care l-a avut cumparatorul atunci cand a incheiat contractul de vanzare cumparare este  esentiala pentru legiuitor, acesta  reglementand situatia in care obiectul contractului il reprezinta un bun viitor, in art.  1658 NCC, un bun care a pierit in intregime sau in parte , in art. 1659 NCC, sau bunul altei persoane, in art. 1683 NCC.  Astfel, cu privire la bunul viitor, cumparatorul dobandeste proprietatea acestuia in momentul in care el s-a realizat.  In privinta bunului pierit in totalitate la momentul incheierii contractului actul juridic nu produce nici un efect, prin urmare, neputand dobandi proprietatea si posesia bunului, cumparatorul nu are nici el obliogatia de plata. Daca bunul era pierit numai in parte, cumparatorul are dreptul sa aleaga intre reducerea pretului sau anularea vanzarii.  Bunul altei persoane poate face obiectul unui contract de vanzare cumparare cu conditia ca cel care l-a vandut “ sa asigure  transmiterea dreptului  de proprietate de la titularul sau catre cumparator”.  Obligatia se considera a fi fost executata, conform prevederilor art. 1683 alin 2 NCC, prin orice mijloc , direct sau indirect, care procura cumparatorului proprietatea asupra bunului. 
Observam  din toate cele discutate mai sus faptul ca intreaga reglementare a vanzarii este masiv subordonata caracterului oneros al acesteia,  normele legale venind in mod direct in intampinarea indeplinirii avantajului pe care partile  l-au avut in vedere la incheierea contractului.  Remarcam totodata ca,  in esenta, acest avantaj reciproc este insasi cauza incheierii actului juridic respectiv – conditie esentiala de validitate a contractului.  Iata, asadar, cum  o caracteristica, un principiu  al vanzarii,  se prelungeste si isi pune amprenta asupra  intregului esafodaj al contractului.  Si iata, asadar,  dovada afirmatiei pe care am facut-o anterior, ca  aceste caractere juridice ale vanzarii reprezinta  esenta calificarii acesteia.

DANIELA NEGRILA

Notar public coordonator

Birou Notarial CONCORDIA

miercuri, 22 august 2012

CARACTERUL SINALAGMATIC AL CONTRACTULUI DE VANZARE


                 
          Pentru  a  analiza  caracterul sinalagmatic al contractului de vanzare cumparare  vom face o scurta incursiune  in materia actului juridic civil definit,  intr-o conceptie majoritara,  drept  manifestarea de  vointa  facuta  in scopul de a produce efecte juridice, respectiv  de a naste, modifica sau stinge un raport juridic  civil.
         Manifestarea de vointa poate sa apartina  unei singure parti  sau  mai multora, motiv pentru care  actele juridice  se impart  in acte juridice unilaterale – care sunt rezultatul manifestarii vointei unei  singure parti – si in acte juridice  bilaterale – care reprezinta vointa concordanta   a  doua  parti.  Criteriul  folosit, deci, pentru  realizarea unei astfel de clasificari il reprezinta sursa manifestarii de vointa, faptul ca ea provine de la una sau de la mai multe parti.
Codul civil actual  este  deosebit de riguros in stabilirea  unor  definitii clare  a celor doua tipuri de acte juridice, definind exact atat actul juridic unilateral, in art. 1324 ( “ este unilateral actul juridic care presupune  numai manifestarea de vointa a autorului sau” ) cat si  contractul – ca act juridic bilateral – in art.  1166  (“ contractul este acordul de vointe dintre doua sau mai multe persoane cu intentia de a  constitui, modifica sau stinge un raport juridic” ).
            Contractele – acte juridice bilaterale – pot fi impartite la randul lor in  contracte unilaterale si contracte  bilaterale sau sinalagmatice.  Conform  art. 1171 NCC,  “ contractul este sinalagmatic atunci cand  obligatiile nascute din acesta sunt  reciproce si interdependente. In caz  contrar, contractul  este  unilateral chiar daca  executarea lui presupune  obligatii in sarcina  ambelor parti “.   
Prin urmare,  trebuie  sa  facem o distinctie clara intre  actul juridic unilateral , rezultat al manifestarii de vointa al unei singure persoane, si contractul unilateral, rezultat  al manifestarii  vointei   concordante  dintre  doua persoane.  Actul juridic unilateral  este produs prin vointa unei singure persoane care,  manifestandu-se  in plan juridic,   determina fie  nasterea, fie modificarea, fie stingerea  unui raport juridic. Aceasta manifestare unica de vointa este practic  suficienta pentru a  crea  astfel de efecte, fara a exista nici o conditie  legata de vreo alta persoana sau de vointa acesteia.  Contractul unilateral este produs  prin convergenta   vointei a doua  parti care, manifestandu-se , determina  deasemenea  nasterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic civil, cu deosebirea ca aceste efecte se pot produce numai daca exista  un acord de vointa si numai ca urmare a acestuia . Lipsa  concordantei intre vointa juridica a  celor doua parti este cauza  neincheierii contractului. Aceasta  inseamna ca in cazul contractelor, chiar si a celor unilaterale,  manifestarea de vointa a uneia  dintre parti este conditionata, pentru  a genera efectele juridice scontate,  de  manifestarea  convergenta a vointei celeilate parti,  de existenta  consensului dintre ele. Lipsa acordului dintre ele, a consensului echivaleaza cu insasi lipsa  contractului.
Facand un joc al expresiilor, putem spune ca,  daca  un contract este totdeauna un act juridic, actul juridic unilateral nu este si nu poate fi niciodata un contract. Iar  contractul, indiferent ca este unilateral sau bilateral ,  este totdeauna un act juridic bilateral.
Deosebirea dintre cele doua tipuri de contracte – unilaterale si bilaterale – sta  in  analiza continutului lor. 
In cazul contractelor  unilaterale,  obligatiile generate prin incheierea lor  cad in sarcina uneia dintre parti,  cealalta avand numai  calitatea de creditor.  Ele, desi incheiate  in urma acordului de vointa dintre doua parti,  creeaza  conditii inegale pentru acestea,  insa nu ca urmare a  unei inegalitati juridice ci ca urmare a faptului ca partea care s-a  obligat  si-a asumat benevol  statutul de debitor,  cunoscand  ca nu va primi  nimic, in  contraprestatie, din partea celeilate parti. Mai mult chiar, cealalta parte,  cu rol de creditor in contractul incheiat, are dreptul de a cere debitorului sa-si indeplineasca obligatia asumata, chiar daca  nu-i ofera nimic in schimb.
 In cazul contractelor  bilaterale (sinalagmatice ), obligatiile sunt  reciproce  si interdependente, ambele parti  avand  concomitent atat calitatea de creditor cat si pe cea de debitor.  Sunt  contracte care  ofera o pozitie de egalitate partilor , reciprocitatea obligatiilor fiind cea  in masura   sa determine  si sa  oblige la asigurarea  unor raporturi echitabile intre parti.  Mecanismul acestora este unul  de  tip cauza – efect, in sensul ca  indeplinirea sau neindeplinirea obligatiei de catre una dintre parti reprezinta  cauza, motivul  pentru care cealalta parte isi  indeplineste  sau  nu obligatia sa.  Indeplinirea obligatiei de catre una dintre parti  necesita  aceeasi atitudine  din partea celeilalte parti,  impunandu-i  acesteia  sa-si  respecte, la randul sau,  obligatiile asumate.  Corelativ, neindeplinirea  obligatiei de catre una dintre parti  reprezinta  o motivatie  suficienta   pentru ca  nici cealalta parte sa nu-si  respecte obligatiile sale.
Plecand de la toate aceste discutii , concluzionam ca   vanzarea   este  un act juridic  bilateral,  un contract,  in cadrul sau  manifestandu-se  vointa a doua parti : vanzatorul si cumparatorul.  In acelasi timp, vanzarea  este un contract bilateral – sinalagmatic – intrucat  da nastere la obligatii reciproce si interdependente ale partilor.
Vom analiza in amanunt  ce inseamna si in ce consta caracterul  sinalagmatic al contractului de vanzare cumparare.
Asa cum am mai spus si cum defineste insusi codul civil,  prin “sinalagmatic”  intelegem  o reciprocitate si o interdependenta a oblgatiilor nascute  din  incheierea respectivului contract.  Ce inseamna, lingvistic vorbind, “reciproc”  si   “interdependent”?  Dupa  DEX,  termenul de “reciproc”   inseamna  “care acționează unul asupra celuilalt, care se influențează unul pe altul, care vine din amândouă părțile, care angajează în egală măsură ”, iar  termenul de “interdependent”  inseamna  “care este (strâns) legat sau condiționat de alt lucru, fenomen sau proces cu care se află în dependență reciprocă “. Pornind de la aceste definitii, observam ca notiunea de interdependenta presupune  reciprocitate.  In acelasi timp, facand legatura cu obiectul discutiei noastre,  intelegem  ca  obligatiile  rezultate din  contractul sinalagmatic trebuie sa  actioneze una asupra celeilalte, sa se influenteze  reciproc  si sa fie dependente  una de alta.
Lucrurile se petrec intocmai in cazul contractului de vanzare cumparare.
De exemplu, vanzatorul are obligatia de a transmite  dreptul  ce face obiectul contractului catre cumparator, iar acesta din urma  are, in mod corelativ,  obligatia de a plati pretul.  Art. 1673 NCC prevede ca ”vanzatorul este obligat sa transmita cumparatorului proprietatea bunului vandut”,  iar art. 1719 NCC  enumera ca una dintre obligatiile principale ale cumparatorului datoria  sa  de a plati pretul vanzarii.  Aceste doua obligatii sunt  reciproce si  se afla in interdependenta,  asa cum cere si defineste codul civil. Nici vanzatorul nu poate fi obligat sa transmita dreptul sau in lipsa platii pretului, dupa cum nici cumparatorul nu  trebuie sa plateasca pretul daca vanzatorul nu-i transmite dreptul ce  face obiectul contractului.  Daca, totusi, una dintre parti si-a indeplinit obligatia sa, neindeplinirea obligatiei de catre cealalta parte este  sanctionata legal, mergandu-se pana intr-acolo incat contractul sa poata fi desfiintat. Pentru acele situatii in care una dintre parti nu-si indeplineste obligatia, legea ofera celeilalte  diferite mijloace de aparare.  Astfel, daca  cel care cumpara  este evins, pierzand in acest fel dreptul transmis prin vanzare,  “vanzatorul este tinut sa inapoieze pretul in intregime” precum si sporul de valoare al acestuia pana la data evictiunii, conform celor stabilite de art.  1701 NCC. Totodata, daca cel care a cumparat un bun sau un drept afla de existenta unei cauze de evictiune, este indreptatit, in temeiul art. 1722 NCC, “sa suspende plata pretului pana la incetarea tulburarii sau pana  cand vanzatorul ofera o garantie corespunzatoare”.  Corespunzator, vanzatorul care nu si-a primit pretul stabilit prin contract, “este indreptatit sa obtina  fie executarea silita a obligatiei de plata, fie rezolutiunea vanzarii”, impreuna cu daune interese intemeindu-se pe prevederile art. 1724 NCC.  In acelasi timp, daca bunul nu a fost inca predat cumparatorului, vanzatorul care nu si-a incasat pretul poate sa  suspende obligatia sa de predare pana la indeplinirea conditiilor impuse de art.  1694 NCC.
  Aceste obligatii sunt si raman  interdependente  chiar  si atunci cand  transferul proprietatii este amanat pana la o anumita data prin intelegerea partilor sau cand obligatia de plata a pretului este afectata de un termen.  Tot reciproce si interdependente sunt obligatiile partilor atunci cand  vanzarea se face cu plata pretului in rate, obligatia de plata fiind  garantata cu rezerva dreptului de proprietate, in temeiul art. 1755 si urm NCC. La fel stau lucrurile  si atunci cand este vorba de  vanzarea unui bun viitor, reglementata de art. 1658 NCC, chiar daca transferul proprietatii este amanat, prin lege, pana la momentul realizarii bunului. Obligatia vanzatorului exista, ca si obligatia cumparatorului de a plati pretul, numai ca ele sunt afectate de un  termen si o conditie, asumate reciproc de catre ambele parti.
Exemplele  privind interdependenta si reciprocitatea obligatiilor in contractul de vanzare cumparare pot continua. Astfel,  daca vanzatorul este obligat sa predea bunul vandut, conform art. 1672 NCC coroborat cu art. 1685-1694 NCC,  de buna seama ca si cumparatorul este obligat sa preia  bunul ce face obiectul contractului, conform prevederilor art.1719 NCC.  Obligatiei cumparatorului de a plati pretul ii mai corespunde si obligatia vanzatorului de a da chitanta descarcatoare pentru suma primita, conform art. 1500 NCC.  Obligatiei vanzatorului de a garanta  contra viciilor ascunse  ale bunului, prevazute de art. 1707 NCC, ii corespunde obligatia cumparatorului de a verifica starea bunului imediat dupa preluare si, in cazul  descoperirii anumitor vicii, de a le aduce la cunostinta vanzatorului intr-un termen rezonabil, dupa cum se exprima art.  1709 NCC.
Analizand prevederile legale  care  determina caracterul sinalagmatic al contractului de vanzare cumparare, constatam ca  aceste este reglementat de o asa maniera incat el devine esential pentru intreaga  viziune pe care trebuie sa o avem asupra vanzarii.  Astfel, atata vreme cat vanzatorul, in caz de neplata a pretului, este indreptatit sa ceara rezolutiunea vanzarii conform art.  1724 NCC, iar cumparatorul “poate cere  rezolutiunea vanzarii daca a fost evins  de intregul bun sau de o parte a acestuia indeajuns de insemnata”, inseamna ca , in esenta neindeplinirea uneia dintre obligatiile  reciproce – deci nerespectarea caracterului sinalagmatic al contractului – determina  desfiintarea actului juridic  incheiat. Altfel spus, lipsa caracterului bilateral, lipsa  sau nerespectarea obligatiilor reciproce,  este motiv de  desfiintare a  contractului. Fara un caracter bilateral nu mai suntem in prezenta unei vanzari, transformandu-se pe fond tipul actului juridic. De exemplu, in lipsa asumarii de catre cumparator a obligatiilor aferente acestei calitati, actul vanztorului nu poate fi decat o simpla promisiune de a vinde sau o oferta de vanzare, contractul neputand fi incheiat decat atunci cand obligatiile partilor devin reciproce si interdependente.
Vedem de aici importanta speciala pe care o are aceasta caracteristica a vanzarii, careia va trebui, in practica, sa-i  acordam locul cuvenit. Iar acest lucru nu se va putea realiza decat printr-o  corecta si completa stabilire a obligatiilor partilor precum si a sanctiunilor care intervin in caz de neexecutare.

DANIELA NEGRILA
Notar public coordonator
Birou Notarial CONCORDIA


sâmbătă, 18 august 2012

NOTIUNI GENERALE REFERITOARE LA CONTRACTUL DE VANZARE


Istoric  vorbind, vanzarea – ca si contract civil – a aparut relativ  tarziu in evolutia  omenirii.  Inaintea  sa  a fost  schimbul – trocul – care era practicat la scara  larga,  desi nu  corespundea  integral cerintelor  economice si sociale, valoarea bunurilor  transmise fiind adesea inegala, de natura a crea inechitati in circuitul civil. .
Nevoia de a asigura posibilitatea  transferului  unui bun primind in schimb  valoarea reala a acestuia a determinat aparitia monedei, a banului, care a devenit rapid  cea mai utila si  folosita  metoda  de echivalare a  valorii  bunurilor  aflate in circuitul economic si social. Pe cale de consecinta,  trocul a fost inlocuit rapid cu vanzarea – un contract  simpu si eficient – prin care  transferul proprietatii  unui bun  se face in  schimbul primirii  unui pret stabilit de parti prin  acordul lor  comun, in functie si cat mai aproape de valoarea  reala a bunului respectiv.
Evolutia vanzarii ca  si institutie juridica a fost una spectaculoasa,  devenind  in scurta vreme  elementul central  al  circuitului civil. Treptat,  regulile ei au fost  temeinic consolidate si,  ca urmare a importantei pe care a capatat-o  in viata economica a societatii,  s-au transformat  intr-un summum  de norme a caror aplicabilitate  s-a extins  si asupra  altor   tipuri de contracte.
Scurta privire  istorica asupra  aparitiei vanzarii  este si  calea cea mai buna de a determina definitia  acesteia ca si contract  civil de studiul caruia ne vom ocupa in perioada care urmeaza.

DEFINITIA  CONTRACTULUI  DE VANZARE - CUMPARARE

Noul cod civil este deosebit de riguros  in privinta stabilirii unor definitii legale ale diferitelor institutii juridice.  Identic se petrec lucrurile si in privinta vanzarii, care este definita  de art. 1650 NCC dupa cum urmeaza:
“ (1) Vanzarea este contractul prin care vanzatorul transmite  sau, dupa caz, se obliga sa transmita  cumparatorului proprietatea unui bun in schimbul unui pret pe care cumparatorul se obliga sa il plateasca.
  (2)Poate fi, de asemenea, transmis prin vanzare un dezmembramant al dreptului de proprietate sau orice alt drept. ”
Interesant este ca, in virtutea  fondului sau atavic,  vanzarea  a fost si este definita apelandu-se la  notiunea de schimb :  transmiterea   dreptului respectiv  are loc  in schimbul pretului platit.
De esenta vanzarii este  transmisiunea unui drept,  care nu trebuie sa fie obligatoriu dreptul de proprietate  ci  “orice alt drept”,  indiferent de natura acestuia,  dar in limitele si cu exceptia  drepturilor  cu caracter strict personal . In aceasta  consta  de fapt evolutia  conceptului de  vanzare  care, plecand  de la practica  simpla a transferului dreptului de proprietate,  s-a pliat  continuu  pe  nevoile vietii sociale  si, in raport de cerintele acesteia,  a  permis  ca transmisiunea  prin vanzare – deci in schimbul unui pret – sa fie posibila si in cazul altor drepturi.
Din acest punct de vedere, consideram ca  definitia data de codul civil  vanzarii este intrucatva  perfectibila,  mai ales din punctul de vedere al rigurozitatii studiului. Vom spune , asadar, ca vanzarea este contractul civil  in temeiul caruia se transmite un drept de la vanzator la cumparator,  in schimbul platii de catre acesta din urma a unei sume de bani cu titlu de pret. Desi succinta,  aceasta definitie mi se pare  suficienta  intrucat contine  elementele esentiale ale  vanzarii: transferul unui drept  de la vanzator la cumparator  si obligatia de plata a pretului.  
Asemanator celor de mai sus, consideram ca  sintagma  “orice alt drept” folosita in aliniatul 2 al art. 1650 NCC  are si ea nevoie de cateva precizari  in lipsa carora  regimul juridic al vanzarii  se poate  extinde  in mod eronat dincolo de limitele ce rezulta din economia generala a legii civile.
Astfel, trebuie sa  precizam ca niciodata si sub nici un motiv nu pot fi tranzactionate – atat prin vanzare  cat si prin orice alt fel de contract – drepturile personal nepatrimoniale  cum ar fi dreptul la nume, deptul la domiciliu sau dreptul la propria stare civila.  In aceeasi categorie  intra si asa-numitele  “drepturi ale personalitatii”  reglementate de art. 58 NCC : “dreptul la viata, la integritate fizica si psihica,  la demnitate,  la propria imagine,  la respectarea vietii private”.  Aceste drepturi “ nu sunt transmisibile”  dupa cum dispune aliniatul 2 al  aceluiasi articol, ceea ce inseamna  ca ele, fiind atat de strict si indisolubil legate de existenta persoanei,  nu numai ca nu pot face obiectul niciunui contract, nici cu titlu gratuit nici cu titlu oneros, dar  dispar  odata  cu incetarea existentei fizice a titularului lor, nefiind susceptibile a se transfera nici macar de mortis causa.  Legat de aceasta trebuie sa spunem ca nici  corpul uman nu poate face obiectul vreunui contract, nici de vanzare  si nici de alta natura,  art. 66 NCC interzicand  incheierea oricaror acte care au ca obiect “conferirea unei valori patrimoniale”  atat  organismului uman in intregul sau cat si unor parti  sau elemente ale acestuia. In afara acestor drepturi care, datorita  caracterului lor nepatrimonial si a legaturii lor intrinseci cu personalitatea umana, nu pot face obiectul unor transmisiuni nici intre vii si nici pentru cauza de moarte,  obiectul  contractului de vanzare cumparare nu poate fi reprezentat nici de acele drepturi care, desi au continut patrimonial,  au totusi un continut strict personal, fiind constituite numai  in considerarea  persoanei  care le este titular. In aceasta categorie intra  dreptul  la intretinere,  dreptul la pensie sau salariu, drepturile viagere, etc. 
 Codul civil  defineste  vanzarea  ca pe un contract,  ceea ce inseamna ca  ea se  incadreaza  in categoria actelor juridice  bilaterale,  rezultate  in urma manifestarii  acordului de vointa  dintre doua  parti,  acord realizat in scopul de  a  naste, modifica sau stinge un raport juridic civil.  Reamintim ca, din punctul de vedere al numarului de parti implicate , actele juridice  se impart in  acte juridice unilaterale, care  sunt realizate  prin simpla manifestare de vointa a unei singure parti, si acte  juridice  bilaterale, care sunt  incheiate  prin  manifestarea  vointei  a doua parti.  Dupa acest criteriu, vanzarea este, deci, un act juridic  bilateral, un contract, incadrandu-se in definitia generala data  de art 1166 NCC: contractul este acordul de vointe dintre doua sau mai multe persoane cu intentia de a  constitui, modifica sau stinge un raport juridic” .
Definitia  actuala a  vanzarii oferita de  codul civil este o  reflectare a  doctrinei juridice in materie. Fata de vechea reglementare cuprinsa in art. 1294 a codului civil de la 1864, in care vanzarea era  definita ca si un contract prin care una dintre parti stramuta proprietatea unui bun al sau catre cealalata parte in schimbul unui pret,  teoria si practica  s-au mentinut constant in a  arata ca obiectul vanzarii poate fi reprezentat si de alte drepturi.  Fidel  tehnicii sale de a tine cont de opiniile  doctrinei si ale jurisprudentei, legiuitorul actual  a incercat sa ofere o definite legala cat mai  corecta. Si, in principiu, a reusit.  Observatiile pe care le-am facut nu reprezinta nicidecum o critica. Ele sunt doar  elemente asupra carora  ne-am oprit pentru  o cat mai exacta apreciere a conceptului.

CARACTERELE  JURIDICE  ALE  VANZARII

A  determina caracterele juridice ale unui contract inseamna, in esenta, a-i  stabili  principiile  fundamentale  in raport de care el va fi  analizat  intotdeauna.  Desi aparent o chestiune de “scoala”,  de inceput a studiului juridic,  problematica  regulilor  de baza ale vanzarii este deosebit de  importanta.  Nu exista  si nu se poate  numi  discutie asupra  unei spete cea  care este  lipsita de fundamentul acestor principii generale – caracte  juridice dupa cum le-am numit.  Referirea la ele trebuie sa  fie facuta  chiar primordial, inaintea  oricaror  alte chestiuni abordate.  Lipsa , fie si numai a unuia  dintre  caracterele juridice fundamentale ale vanzarii,  duce implicit la schimbarea regimului juridic aplicabil respectivului contract.
De exemplu,  daca se constata ca  transferul dreptului se face cu titlu gratuit, iar nu oneros, cum este de esenta vanzarii,  bineinteles ca vom  aplica respectivului contract regulile de la donatie, iar nu pe cele de la vanzare.
Caracterele  juridice  ale  contractului de vanzare cumparare  sunt intocmai  ca fundalul unei piese de teatru:  aceeasi scena, intr-un alt cadru, pe un alt fundal, poate insemna si transmite cu totul alt mesaj spectatorilor.  
Vom incepe prin a  enumera aceste caractere urmand ca, in postarile viitoare, sa  le analizam separat.
1.      Este un contract sinalagmatic
2.      Este un contract  cu titlu oneros
3.      Este un contract  comutativ
4.      Este un contract consensual
5.      Este un contract  translativ de proprietate


DANIELA NEGRILA
Notar public coordonator
Birou Notarial CONCORDIA