SARA
Azi
mi-am dorit sa
existe un rai al cainilor. Stiu ca
unora le poate suna ca o blasfemie, dar putem sa nu-i spunem “rai”, sa-i spunem altcumva, oricum, dar sa ni-l
imaginam ca pe un loc frumos, cald, luminos, plin de dragoste,
un loc in care sufletele minunate ale celor care ne sunt atat de buni prieteni
sa se calatoreasca dupa moarte.
Si
mi-am dorit asta pentru ca azi am
consimtit ca Sara, buna si frumoasa mea
Sara, sa fie eutanasiata. Stiu ca era foarte bolnava, ca nu mai exista
nici o sansa de insanatosire, stiu ca o
durea, ca i-am curmat astfel suferinta,
dar nu pot sa nu simt un gol imens si
amar in suflet, nu pot sa nu regret si
mai ales nu pot sa nu plang. Toti imi
spun ca asa trebuie, ca nu mai era nimic
altceva de facut, ca ar mai fi trait doua sau trei zile in chinuri groaznice, dar eu imi aduc
aminte cu cata incredere ma privea ori
de cate ori avea nevoie de ajutor. Stia,
era convinsa ca eu nu-i pt face decat bine.
Iar acum acest “bine” a insemnat
sa adoarma pentru totdeauna.
Am tinut-o in
brate si m-a vazut ca plang. Si-a lipit boticul de obrazul meu, mi-a pus o labuta pe
umeri, de parca ea ar fi fost cea care
ma incuraja pe mine. Si-apoi a
adormit. Usor, cu demnitate, fara durere, fara regrete, fara resentimente. De
parca mi-ar fi spus “daca asa vrei tu, asa sa fie”. A murit asa cum a trait toata viata: iubind
si ascultand de cel care-i era stapan.
Si de-asta azi mi-am dorit un rai al cainilor. Noi , oamenii, il avem
dar nu-l meritam. Ei nu-l au, dar il merita.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu