Pe măsură ce
proprietatea privată a crescut ca și importanță, problema
păstrării bunurilor în sânul
familiei s-a accentuat.
În acest context, chestiunea
rezervei succesorale, ca și parte a moștenirii indisponibilizată în
raport de actele juridice cu titlu gratuit, a
căpătat o tot mai mare
importanță.
Dacă dreptul roman, în epoca veche,
a cunoscut libertatea deplină și
suverană a persoanei de
a-și desemna moștenitorul prin testament, același drept roman
a fost obligat să lase loc, în
perioada Imperiului, reglementării unei fracțiuni a moștenirii care trebuia obligatoriu deferită rudelor
pentru că, altfel, testamentul
era privit ca fapta unui nebun –
întrucât numai un nebun și-ar putea lipsi rudele, în totalitate, de
avantajele primirii unei moșteniri.
Acesta a fost momentul apariției noțiunii
de rezerva succesorală, care, odată
cu evoluția și întărirea dreptului de proprietate, s-a dezvoltat și impus în mai toate sistemele de drept.
Bazată pe ideea unei îndatoriri morale a persoanei față de familia sa, rezerva succesorală a cunoscut mari controverse și opoziții, adversarii săi susținând dreptul
deplin al persoanei de a dispune liber de bunurile sale, atât prin
acte între vii cât si pentru cauză de moarte,
fără deosebire în raport de caracterul oneros sau gratuit al
actului.
În mod firesc, aceia care doreau
să înlăture obligativitatea respectării rezervei succesorale și să își împartă bunurile după propria voință, favorizând o parte
a moștenitorilor legali în detrimentul altora,
au găsit rapid varianta
încheierii, încă din timpul vieții, a unor acte
juridice cu titlu oneros care, în
realitate, ascundeau o donație. În felul acesta rupeau din averea succesorală o parte a bunurilor, pe care le transmiteau moștenitorilor preferați prin acte
de vânzare-cumpărare, știut fiind
faptul că, datorită caracterului său, un
astfel de contract nu putea fi sancționat
și diminuat ca valoare ori
importanță pe calea unei acțiuni în
reducțiune – specifică actelor cu titlu gratuit.
Răspunsul legiuitorului nu s-a lăsat nici el așteptat prea multă vreme, astfel
încât organizarea și reglementarea unei prezumții legale care
să stabileasca în ce condiții actele juridice cu titlu oneros pot fi
considerate donații a devenit, mai întâi, o prioritate, pentru
ca apoi să se transforme într- o normă
stabilă și binecunoscută.
Analizând astfel de contracte, s-a
reușit determinarea unei sfere a persoanelor către care
se poate îndrepta preferința titularului
dreptului – acestea fiind inițial
succesibilii în linie dreaptă – precum și
condițiile ori clauzele
contractuale care se inserau de către transmițător în actul respectiv, spre a
se proteja de eventualele deviațiuni comportamentale ale dobanditorului sau de evenimentele imprevizibile ce ar
fi putut periclita confortul actului ascuns.
Vechiul Cod civil, prin reglementarea din art. 845, cuprindea
în categoria persoanelor
care, având calitatea de
dobânditori prin acte cu titlu oneros, erau prezumați ca fiind de fapt beneficiari
ai unor donații, pe „succesibilii în linie dreaptă” ai transmițătorului. Actualul Cod civil, în art. 1091 alin 4, pe
de o parte extinde această arie, incluzând în ea, ca efect al statutului special pe care
i-l conferă, și pe soțul supraviețuitor. Pe de altă parte, legiuitorul
restrânge sfera succesibililor în linie dreaptă ascendentă
numai la ascendenții privilegiați. Prin urmare, înstrăinarea
cu titlu oneros poate fi prezumată ca fiind donație daca ea are
ca dobânditori pe descendenți,
indiferent de grad, pe ascendenții privilegiați și pe soțul supraviețuitor. Lesne observăm
că aceste categorii de
persoane reprezintă tocmai moștenitorii rezervatari pe care legea îi instituie.
Același art. 845 al vechiului Cod civil determina ca și acte prezumate
a fi donații acele înstrăinări întocmite
„cu sarcina unei rendite viagere sau cu rezerva de
uzufruct”. Art. 1091 alin 4 al noului
Cod civil extinde sfera
acestor acte, incluzând în ea orice înstrăinare „cu rezerva uzufructului, uzului ori abitației” sau
„în schimbul întreținerii pe
viață ori a unei rente viagere”.
Se observă că, pe ansamblu, prezumția legală s-a extins, atât în privința persoanelor cât și în
privința tipurilor de contracte încheiate. Explicația nu poate fi decât una
singură: observarea realităților
juridice. Pe de o parte, soților nu le
mai este prohibită încheierea unor contracte de vânzare, iar statutul soțului supraviețuitor este, acum,
unul privilegiat. Pe de altă parte,
bunicii sau străbunicii nu mai au
decât rareori beneficiul de a fi
preferați altor moștenitori, ei pierzând
mult teren, în decursul timpului, în
materie succesorală. Singurii care au rămas
pe aceeași poziției, recunoscându-li-se, în timp,
poziția deosebită în
preferința autorilor lor, sunt
descendenții, atât copii ai defunctului, cât și nepoți sau strănepoți, fără limită de grad.
În privința categoriei actelor vizate, ca urmare a faptului că eficiența
omului în găsirea „portițelor”
juridice este mare,
ca urmare a faptului că, odată cunoscută
larg prevederea legală, actele care se încheiau nu mai prevedeau rezerva dreptului de uzufruct viager ci se
limitau la rezervarea unei abitații viagere sau nu
mai reprezentau simple
vânzări, înstrăinări în schimbul unui preț, ci erau încheiate în schimbul
întreținerii viagere a
transmițătorului, legiuitorul a inclus în prezumția legașă și toate aceste tipuri de acte. Astfel, orice înstrăinare, dacă
este efectuată către una dintre
persoanele susmenționate și are în
conținutul său rezerva uzufructului, a
uzului sau a abitației, va fi prezumată ca fiind donație. Același statut îl au acum și contractele prin care se înstrainează un bun în schimbul
întreținerii ori al unei rente viagere ,
către descendenți, ascendenții
privilegiați sau sotul supraviețuitor.
Prezumția legală este una
relativă, ea operând numai „până la dovada contrară”. Prin urmare, este
oricând posibil ca dobânditorul să facă proba faptului că actul încheiat a fost într-adevăr unul cu titlu oneros, de exemplu prin
arătarea extrasului de cont care
atestă efectuarea unui virament bancar constând în prețul plătit pentru
achiziționarea bunului.
În același timp, legea prevede și posibilitatea ca, anterior, concomitent sau ulterior
încheierii contractului prin care se înstrăinează respectivul bun, oricare
dintre beneficiarii prezumției cuprinse în art. 1091 alin 4 NCC să poată „consimți”
la înstrăinare. Exprimarea , aceeași ca
și cea a vechiului Cod civil, nu este
tocmai cea mai fericită. Un „consimtământ” în adevăratul sens al cuvântului nu poate fi
imaginat nici măcar în această materie și nici măcar în
scopul răsturnării unei prezumții
legale. Nimeni nu poate fi obligat ca,
în vederea înstrăinării unui bun ce-i
aparține, în timpul vieții sale, să ceara
încuviințarea unei alte
persoane care nu are , practic, nici un drept asupra
respectivului bun. Este vorba, după
părerea mea, de nevoia recunoașterii caracterului oneros al actului, a faptului că
prezumția legală nu-si are aplicabilitatea întrucât, deși actul se înscrie în
categoria celor vizate de lege și desi
are ca destinatar una dintre persoanele nominalizate ca posibili donatari, a fost plătit un preț echivalent cu valoarea reală a bunului,
patrimoniul proprietarului
nediminuându-se fără primirea
unui echivalent bănesc, așa cum este cazul
actelor cu titlu gratuit.
Părerea mea este că poziția legiuitorului este exagerată.
Paza rezervei succesorale a devenit cu mult
prea severă, riscând, de-acum, să încalce libertatea contractuală. Și nu numai atât. Prin asprimea sa, legea
lasă loc indiferenței și neatenției, lasă loc lipsei de recunoștință, lasă loc abuzurilor.
DANIELA NEGRILA
Notar Public Coordonator
Birou Notarial CONCORDIA