PROBA TESTAMENTULUI

Modalităţile de probare a existenţei unui testament este stabilită de art 1037 NCC.

Primul aliniat al articolului citat precizează că acela care pretinde un drept " ce se întemeiază pe un testament trebuie să dovedească  existenţa şi conţinutul lui în una dintre formele prevăzute de lege".

Cel de-al doilea aliniat al art 1037 NCC prevede posibilitatea dovedirii valabilităţii formei  şi cuprinsul testamentului prin orice mijloc de probă în cazul în care "testamentul a dispărut printr-un caz fortuit sau de forţă majoră, ori prin fapta unui terţ, fie după moartea testatorului fie în timpul vieţii sale , însă fără ca acesta să fi cunoscut  dispariţia"

Textul  analizat are mari implicaţii în procedura notarială. Astfel, notarul public ca şi organ instrumentator al procedurii succesorale notariale, va fi pus în situaţia de a stabili transmiterea patrimoniului unui defunct având la baza testamentul acestuia. Sub nici un motiv, procedura succesorală notarială  şi transmiterea testamentară a patrimoniului succesoral nu vor putea avea la baza altceva decât înscrisul care cuprinde dispoziţiile de ultimă voinţă ale testatorului, indiferent de forma sa, olografă, autentică sau privilegiată. Notarul public este de asemenea chemat să verifice şi să se pronunţe cu privire la valabilitatea testamentului  din punct de vedere al îndeplinirii condiţiilor de fond şi de formă ale acestuia.   Numai în cazul în care, pe motiv de dispariţie a testamentului din cauzele menţionate la alin 2 al articolului discutat, notarul public va putea dezbate şi soluţiona cauza succesorală având la bază sentinţa civilă prin care se constată conţinutul şi valabilitatea formei testamentului. Având însă în vedere că o asemenea cauză este strict de competenţa instanţei, probabilitatea ca moştenitorii să se adreseze notarului public în vederea dezbaterii moştenirii, ulterior obţinerii unei asemenea hotărâri judecătoreşti este mică. Cert este faptul că , în cazul în care  succesibilii  îşi întemeiază cererea pe prevederile unui testament a cărui existenţă n-o pot proba în faţa notarului public prin prezentarea fizică a înscrisului respectiv, posibilitatea legală pe care o are notarul este de a suspenda cauza în temeiul art 75 lit b din legea 36/1995 şi de a îndruma părţile să se adreseze instanţei de judecată.

Remarcăm, în privinţa alin 2 al art 1037 NCC, trei aspecte care necesită discuţie :

In primul rând, aplicarea sa este posibilă numai în acea situaţie în care testamentul a existat, în mod fizic, fiind constatat printr-un înscris întocmit într-una dintre formele cerute de lege, înscris care la un moment dat a dispărut. Formula folosită este "valabilitatea formei  şi cuprinsul testamentului". Prin urmare, nu se  va putea face cere aplicarea acestui articol pentru cazul în care se pretind drepturi rezultând dintr-un testament care nu a fost întocmit într-una dintre formele prescrise de lege, îmbrăcând în primul rând  forma scrisă. Nu se va putea accepta proba întemeiată pe prevederile art 1037 alin 2 NCC dacă se va solicita aprecierea ca valabil a unui aşa-zis testament întocmit în formă verbală, prin înregistrarea vocii testatorului pe  un dispozitiv audio sau video. De asemenea va fi inaplicabil art 1037 alin 2 şi în cazul în care se invocă prevederile unui testament invalid pentru vicii de formă, probatoriul permis de lege nefiind utilizabil pentru acoperirea viciilor de formă ale testamentului . Repetăm, proba care va incumba reclamantului va trebui să facă referire atât la conţinutul actului cât şi la încheierea sa valabilă, într-una dintre formele prevăzute de lege.

In al doilea  rând, trebuie să vorbim despre cauzele dispariţiei testamentului. Astfel,  dispariţia testamentului poate fi motivată  atât de intervenţia  fortei majore sau a cazului fortuit cât şi prin fapta unui terţ, indiferent dacă acesta are sau nu calitatea de succesibil.  Vom analiză cazul fortuit şi forţa majoră prin prisma definiţiilor date de art 1351 NCC. Astfel cazul fortuit va fi acel eveniment care nu putea fi prevăzut şi nici impiedicat de cel care îl invoca , iar forţa majoră va fi acel eveniment  extern, imprevizibil, inevitabil şi invincibil . Calitatea de "terţ" se apreciază în funcţie de testator, iar nu în funcţie de beneficiarii testamentului, prin urmare vom include în această categorie pe orice persoană în afara celui care a întocmit testamentul. Nu are importanţă dacă fapta a fost săvârşită cu rea credinţă, important este ca ea să fi avut drept consecinţă dispariţia testamentului. Dispariţia testamentului, ca urmare a faptei săvârşite de către un succesibil, cu rea credinţă, este temei al intervenţiei nedemnităţii judiciare în conformitate cu prevederile art 959 alin 1 lit b NCC, putându-se solicita declararea acesteia dacă este cazul.  În analiza prevederii legale de faţă, însă, nu va avea importanţă buna sau reaua credinţă a celui care a determinat dispariţia.

In al treilea  rând este necesar să discutăm asupra cunoaşterii de către testator a dispariţiei testamentului, în cazul în care respectiva dispariţie s-a produs în timpul vieţii sale. Nu contează care a fost cauza dispariţiei, dar , dacă ea s-a produs înainte de decesul testatorului  şi a fost cunoscută de acesta,  aşa-zişii beneficiari ai testementului nu se vor putea prevala de prevederile art 1037 alin 2 NCC. Justificarea acestei prevederi stă în aceea că, odată cunoscută dispariţia testamentului  de către testator, acesta ar fi avut posibilitatea să-l refaca dacă ar fi dorit aceasta. Practic, dispariţia testamentului cunoscută de către testator şi nerecuperata de el prin întocmirea unui nou testament va opera ca şi o revocare a testamentului respectiv. Numai dispariţia testamentului produsă în timpul vieţii acestuia şi  necunoscută de către testator  va atrage aplicarea alin 2 al art. 1037 NCC.

          Înainte de a finaliza discuţia asupra acestui articol, trebuie să mai analizăm în ce măsura prevederile sale sunt aplicabile situaţiei în care testamentul nu a dispărut în întregul său, ca şi act juridic, însă o parte din prevederile sale au fost alterate, au devenit imposibil de dovedit din aceleaşi motive, respectiv forţa majoră, caz fortuit  sau fapta unui terţ. Ne putem afla în această situaţie atunci când textul testamentului a fost şters din cauze naturale sau prin fapta unui terţ, indiferent dacă acesta a fost de bună sau de rea credinţă . Este foarte important să dăm o soluţie acestei ipoteze, întrucât ea poate avea o multitudine de implicaţii practice. Sunt de părere că  noţiunea de dispariţie nu trebuie privită numai cu referire la dispariţia fizică a întregului act. În aceeaşi notiune putem încadra şi dispariţia unor clauze conţinute în testament, cauzată de aceleaşi evenimemte prevăzute de lege . Prin urmare, consider că şi în situaţia în care o parte a testamentului s-a distrus sau a dispărut, administrarea probelor  în temeiul art 1037 NCC este posibilă, până la dovedirea întregului conţinut al acestuia . Soluţia contrară ar da posibilitatea ca , în cazul alterării conţinutului unui testament, în mod parţial ,  beneficiarii  ale căror drepturi nu pot fi desluşite cu precizie să nu-şi poată valorifica respectivele drepturi, ceea ce ar creea în ultimă instanţă o gravă inechitate .

          Prin urmare, concluzionăm : regula în materia probei testamentului este cea stabilita de alin 1 al art 1037 NCC, respectiv prezentarea fizică a înscrisului care cuprinde testamentul, întocmit într-una din formele cerute de lege.

Excepţia de la această regulă o reprezintă alin 2 al art 1037 care permite dovedirea existenţei testamentului, a conţinutului acestuia şi a valabilităţii sale în privinţa formei, prin orice mijloc de probă, în caz de dispariţie a testamentului, pentru motivele pe care le-am arătat şi cu circumstanţierile despre care am vorbit mai sus. 

DANIELA NEGRILA

Notar public coordonator

Birou Notarial CONCORDIA