vineri, 8 noiembrie 2013

COMPARATIE INTRE TIPURILE DE DIVORT AMIABIL


In loc de prefata la urmatoarea carte,  DIVORTUL PRIN PROCEDURA NOTARIALA,  care va aparea la Editura Universul Juridic

Pentru a acoperi toate situațiile care pot apărea  în practică, legea a reglementat trei modalități sub care se poate desfășura desfacerea căsătoriei prin acordul soților.
          În primul rând există varianta divorțului pe cale administrativă, care se  adresează acelor persoane care  au ca obiectiv principal desfacerea căsătoriei, nefiind implicați copii minori
          În al doilea rând există varianta divorțului prin procedură notarială care se adresează  oricărui cuplu, atât cel fără copii cât și cel în urma căruia au rezultat copii minori. În cadrul acestui tip de divorț părțile, prin acordul lor bilateral, pot să reglementeze toate aspectele pe care le implică desfacerea căsătoriei, atât cele ale divorțului ca atare cât și cele referitoare la copii sau la chestiunile patrimoniale.
          În ultimul rând există varianta divorțului pe cale judiciară care se adresează acelor  persoane care, deși sunt de acord cu desfacerea căsătoriei, nu-și pot soluționa la fel de amiabil celelalte chestiuni pe care  divorțul le implică, respectiv problemele legate de numele de familie purtat ulterior, la copiii minori sau la împărțirea bunurilor comune.
          Dacă ar trebui să facem o ierarhie, din punct de vedere al spectrului pe care îl acoperă, atunci putem spune că procedura administrativă a divorţului este cea mai simplă, cu cea mai redusă arie de acoperire, procedura  notarială este de un nivel mediu, folosirea sa fiind condiţionată de existenţa acordului între soţi  cu privire la desfacerea căsătoriei şi la aspecteşe accesorii acesteia, iar procedura judiciară este cea mai complexă, fiind accesibilă oricând, oricăror cupluri, chiar şi celor între care nu există decât un acord minimal, reyumat numai la desfacerea căsătoriei.
          Toate aceste variante  de divorț au în comun mai multe aspecte și se diferențiază, deasemenea,  din mai multe puncte de vedere.
          1. Din punct de vedere al caracterului procedurii urmate, divorțul în fața ofițerului de stare civilă reprezintă o procedură administrativă,  divorțul în fața notarului public reprezintă o procedură notarială, iar divorțul în fața instanței reprezintă o procedură judiciară.
          2. Din punct de vedere al confidențialității, primele două proceduri, cea administrativă si cea notarială, sunt confidențiale, ele desfășurându-se în fața agentului instrumentator îndreptățit de lege, în timp ce procedura judiciară se desfășoară în ședința publică, în sala de judecată.
          3. Primele două proceduri, cea administrativă și cea notarială, presupun completarea și semnarea unei cereri de divorț de către ambii soți, în timp ce procedura judiciară poate fi inițiată și prin depunerea cererii de către unul dintre soți, celălalt având numai obligația de a o accepta.
          4. În procedura administrativă soții trebuie să fie prezenți personal, atât la depunerea cererii cât și la  termenul acordat, în procedura notarială se admite reprezentarea, dar numai la momentul depunerii cererii nu și la termenul acordat pentru constatarea divorțului, iar în procedura judiciară se admite reprezentarea în orice moment, cu condiția ca mandatarul să fie împuternicit pe baza unei procuri autentice.
          5. Prin procedura administrativă nu pot divorța soții care au copii minori, născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, în timp ce prin celelalte două proceduri, cea notarială și cea judiciară, pot divorța atât cuplurile cu copii minori cât și cele fără copii minori.
          6. În toate cele trei tipuri de divorț amiabil trebuie să existe acordul soților cu privire la desfacerea căsătoriei.
          7. În cadrul primelor două proceduri, cea administrativă și cea notarială, este obligatoriu să existe  acordul soților cu privire la numele de familie pe care îl va păurta fiecare după divorț, în timp ce în cazul procedurii judiciare nu este obligatoriu un astfel de acord, în lipsa înțelegerii părților fiind abilitată să decidă instanța.
          8. În cadrul procedurii notariale este necesar ca soții să fie de acord cu privire la aspectele legate de copiii minori, dacă aceștia există, în timp ce în cadrul procedurii judiciare instanța poate decide și în lipsa unui acord al părinților.
          9. În cadrul primelor două proceduri se eliberează un certificat de divorț iar în cadrul procedurii judiciare se eliberează o sentință referitoare la divorț.
          10. Certificatul de divorț este definitiv, căsătoria fiind considerată desfăcută la data eliberării acestuia. Hotărârea judecătorească este definitivă cu privire la divorț dar este supusă căilor de atac în legătură cu aspectele accesorii desfacerii căsătoriei pe care le-a  decis instanța, în lipsa acordului soților.
          11. Procedura administrativă se limitează numai la divorț, în timp ce pe calea celorlalte două proceduri se pot soluționa și aspectele accesorii desfacerii căsătoriei (referitoare la efectele divorțului cu privire la copiii minori sau la chestiunile patrimoniale  dintre foștii soți).
          12. Procedura administrativă și cea notarială se finalizează de regulă la primul termen acordat pentru constatarea divorțului, în timp ce procedura judiciară poate presupune, după caz, mai multe termene.
          13. Primele două proceduri nu presupun prezentarea de  probe sau martori, în timp ce procedura judiciară poate implica, după caz, existența probelor.
          14. Din punct de vedere al costurilor, procedura administrativă are, în principiu, cele mai reduse costuri, acestea crescând în cazul celorlate proceduri, în funcţie de complexitatea cauzei.
          15. Procedura administrativă și cea notarială sunt de competența ofițerului de stare civilă sau a notarului de la locul căsătoriei sau a ultimei locuințe comune a soților, în timp ce procedura judiciară a divorțului  are ca și punct de reper numai ultima locuință comună a soților.


DANIELA NEGRILA
notar public coordonator
Birou Notarial  CONCORDIA

vineri, 23 august 2013

DIVORTUL PRIN PROCEDURA NOTARIALA - justificarea institutiei


Divorțul, în oricare dintre formele sale,  a făcut totdeauna obiectul unor aprige dispute, mai ales pe tărâm social, moral și religios. Fiind în același timp o instituție juridică, aceste  controverse s-au repercutat atât asupra acceptării  sale legale cât și  asupra modului de reglementare a divorțului.
Ori, dacă secole de-a rândul chiar divorțul întemeiat, având caracter excepțional, a fost negat de societate și, pe cale de consecință, respins de legislația vremurilor, se pune întrebarea dacă divorțul pe cale amiabilă, ca rezultat al acordului soților, este o instituție juridică necesară.
Răspunsul, în opinia mea, este unul  afirmativ. Dreptul nu poate fi altceva decât un răspuns la cerințele societății. Iar dacă relațiile  sociale se află la un asemenea nivel,  legiuitorul nu poate avea o altă atitudine decât aceea de a le reglementa.
Departe de mine ideea de a pleda, în cele ce urmează, pentru destabilizarea căsătoriei. A avea o atitudine favorabilă divorțului nu înseamnă nicicum a fi defavorabil căsătoriei. Nimeni nu destramă o căsătorie dacă ea îi satisface  nevoile materiale, morale, spirituale, ideologice sau de orice altă natură ar fi ele. Dar nimeni nu poate fi obligat, în virtutea unui principiu moral, religios și juridic în același timp – stabilitatea căsătoriei – să își nege propriile trăiri și sentimente. De multe ori divorțul este singura soluție și reprezintă, atât pentru soți cât și pentru copii, o alinare, un liman, o ieșire onorabilă dintr-o competiție pierdută.
Oricât de zgomotos s-ar manifesta susținătorii ideii de imoralitate a divorțului, trebuie să recunoaștem că, în această perioadă socială, căsătoriile nu mai sunt deloc o fortăreață viageră în care partenerii au obligația  să rămână, în ciuda propriilor sentimente și convingeri. Justificarea obligației de menținere a unei căsătorii în care fundamentul afecțiunii și respectului reciproc a dispărut este de regulă una de ordin religios. Cei care o propagă uită, însă, că însuși Dumnezeu a lăsat oamenilor libertatea de a alege și de a-și stăpâni singuri soarta. Același Dumnezeu  care înseamnă în esență dragoste și iertare. Iar iertarea poate veni chiar și pentru acela care, divorțând, s-a despărțit de divinitate. Nu pot crede că, în numele lui Dumnezeu, se poate impune oamenilor o viață de infern, într-o căsătorie care nu înseamnă altceva decât moartea vie a ființei. La fel, nu pot crede în temeinicia unei căsătorii menținută de teama pedepsei divine. Mai imoral este, după părerea mea,  să impui partenerilor să viețuiască în minciună  decât să le lași libertatea de a-și decide viitorul, despărțindu-se de partenerul care acum le-a devenit ingrat. „Principiul stabilității căsătoriei nu înseamnă menținerea căsătoriei cu orice preț deoarece, în anumite situații, o asemenea  menținere poate conserva imoralitatea  relațiilor de familie, ceea ce ar însemna promovarea  de către drept a imoralității, fapt imoral prin el însuși”[1]
Acceptând  divorțul este la fel de firesc să acceptăm ideea că nu numai  o persoană din afara cuplului, respectiv un judecător, poate să decidă dacă mariajul este compromis definitiv sau dacă el mai poate continua. Evoluția intelectului uman, a psihicului individual, întreaga morală și conduită a societății îndeamnă la acordarea unui mai mare respect posibilității soților de a-și  decide  singuri propria lor soartă. A permite partenerilor care vor să divorțeze să-și formeze propriul acord referitor la aceasta, să stabilească amiabil felul în care se vor materializa efectele desfacerii căsătoriei, atât în plan nepatrimonial cât și în plan material, înseamnă nu numai o responsabilizare a indivizilor implicați dar și o mai mare siguranță a îndeplinirii obligațiilor asumate. Coerciția are rolul său în societate. Vremea sa, însă, este pe cale să apună, mai ales pe tărâmul relațiilor de familie, lăsând locul colaborării și consensului.
Afirmația conform căreia păstrarea caracterului excepțional al divorțului și menținerea lui numai în sfera judiciarului este de natură să contribuie la menținerea familiei întrucât nu lasă loc deciziilor pripite și, prin intervenția unui al treilea, atenuează  conflictul intrafamilial, nu poate fi primită. Toate tipurile de divorț amiabil cunosc termenul de reflecție, astfel încât desfacerea căsătoriei să  fie adânc analizată, atât prin prisma oportunității sale cât și efectelor pe care le poate produce. Ideea deciziilor rapide este astfel combătută, iar conflictul este atenuat prin obligarea soților la luarea unor decizii mature și de durată.
Pe cale de consecință, reglementarea divorțului amiabil, chiar cu o sferă și o amplitudine de natura celui existent actualmente în dreptul românesc, a reprezentat nu numai o alternativă ci chiar o obligație a legiuitorului. Odată cunoscut ca și alternativă legală, sunt de părere că va contribui nu numai la degrevarea instanțelor judecătorești ci la însăși sporirea responsabilității cu privire la desfacerea  căsătoriei  și la modul de determinare și asumare a consecințelor acestui fapt.

 DANIELA NEGRILA
 notar public coordonator
 Birou Notarial CONCORDIA


[1] I.D.Romoșan, op. cit. pag. 246

joi, 25 aprilie 2013

COTITATEA DISPONIBILA SPECIALA A SOTULUI SUPRAVIETUITOR


Noul Cod civil a procedat la o adevărată repunere în drepturi a  soțului supraviețuitor. Prin reglementările sale, i-a conferit  nu numai statutul de moștenitor legal, dar i-a  asigurat chiar și o poziție privilegiată în rândul acestora.
Cu toate acestea, a menținut  prevederile vechiului Cod civil în privința organizării unei cotități  disponibile speciale a acelui soț supraviețuitor  care vine în concurs  la moștenire cu descendenți care nu sunt comuni cu defunctul.
Nu ne propunem în acest articol să descoperim care a fost motivația legiuitorului și care au fost considerentele pemtru care o astfel de prevedere legală  a fost păstrată și, după cum vom vedea, îmbunătățită. Argumentele pot fi multiple  și am convingerea că ele se situează în zona protecției  legale a  descendenților ca și  moștenitori rezervatari.
Prin urmare, conform  prevederilor  art. 1090 NCC, atunci când vine la moştenire în concurs cu alţi descendenţi decât cei comuni cu defunctul, soţul supravieţuitor nu poate primi liberalităţi neraportabile de la acesta decât în limita unui sfert din moştenire sau a părţii descendentului care a luat cel mai puţin. Pe cale de consecinţă, libertatea de a dispune a defunctului în favoarea soţului supravieţuitor, atunci când la moştenire vin şi alţi descendenţi decât cei rezultaţi din căsătoria sau din convieţuirea lor, respectiv descendenţi din altă căsătorie sau din afara căsătoriei defunctului, este limitată nu la cotitatea disponibilă ordinară ci la o cotitate disponibilă specială, al cărei minim este variabil (partea descendentului care a primit cel mai puţin) şi al cărei maxim este fix (un sfert de moştenire).
Aceeaşi soluţie se aplică şi atunci când liberalitatea nu este făcută direct, în forma unei donaţii sau a unui testament, ci se ajunge la o mărire a cotei de care poate beneficia soţul supravieţuitor prin dezmoştenirea directă a descendenţilor care fac parte din categoria protejată de lege.
Precizăm că prevederea legală se aplică atât în cazul în care la moştenire vin numai descendenţi care nu sunt comuni defunctului şi soţului supravieţuitor cât şi în cazul în care vocaţie succesorală au atât descendenţi comuni cât şi descendenţi necomuni celor doi soţi.
Astfel, dacă în concurs cu descendenţii rezultaţi din căsătorie, cotitatea disponibilă se calculează prin scăderea din întreaga masă succesorală a rezervei soţului supravieţuitor (1/2 din 1/4 = 1/8 ) cumulate cu rezerva descendenţilor (1/2 din 3/4 = 3/8), rezultând invariabil un disponibil de 1/2 din masa succesorală {[1- (1/8 + 3/8)]= 1/2}, cotitatea disponibilă specială este evident redusă la cel puţin jumătate din valoarea cotităţii disponibile ordinare. Iar dreptul de a beneficia de liberalităţi din partea defunctului se reduce, pentru soţul supravieţuitor, numai la limita cotităţii disponibile speciale. Diferenţa este atribuită, dacă defunctul nu a dispus altfel, descendenţilor.
Etapele care se parcurg pentru aplicarea prevederilor art. 1090 NCC sunt următoarele:
- Pasul 1: Se stabileşte rezerva soţului supravieţuitor (1/2 din 1/4 = 1/8);
- Pasul 2: Se stabileşte rezerva descendenţilor (1/2 din 3/4 = 3/8);
- Pasul 3: Se cumulează cele două rezerve (1/8 + 3/8 = 4/8=1/2);
- Pasul 4: Se află cotitatea disponibilă ordinară, scăzându-se din întreaga masă succesorală  rezervele cumulate: 1/1-1/2=1/2;
- Pasul 5: Se determină cotitatea disponibilă specială care poate fi egală cu partea copilului care a luat cel mai puţin sau poate fi de maxim 1/4, aceasta urmând a fi atribuită soţului supravieţuitor împreună cu rezerva care i se cuvine;
Acest moment al soluţionării reprezintă cheia întregului mod de atribuire a moştenirii în astfel de situaţii. Ne vom explica în cele ce urmează. Există două variante de lucru. După prima variantă, se poate determina cotitatea disponibilă specială prin raportarea cotei la întreaga masă succesorală, ceea ce înseamnă că din cotitatea disponibilă ordinară se scade fie cota de 1/4 fie cota copilului care a luat cel mai puţin. După a doua variantă, se poate determina cotitatea disponibilă specială prin raportare la cotitatea disponibilă ordinară (adică la 1/2), astfel încât aceasta se înmulţeşte cu 1/4 sau cu cota copilului care a luat cel mai puţin. Exemplele pe care le vom da ne vor edifica pe deplin. În plus, odată cu aceasta vom explica şi vom argumenta care este punctul de vedere spre care ne îndreptăm şi pe care îl considerăm a fi în deplină concordanţă atât cu prevederile legale cât şi cu voinţa defunctului care a dispus prin liberalităţi în favoarea soţului său.
- Pasul 6: Se scade din cotitatea disponibilă ordinară cotitatea disponibilă specială şi se află partea rămasă care, dacă nu face obiectul unei prevederi testamentare din partea defunctului, se atribuie descendenţilor împreună cu rezerva care li se cuvine.
Exemplul nr. 1 – cazul în care soţul supravieţuitor vine în concurs cu un singur descendent
Defunctul a lăsat un testament prin care o instituie legatar universal pe soţia sa (A), care vine la moştenire în concurs cu un  copil din altă căsătorie a defunctului (B). Evident, descendentul cere reducerea testamentului în limita cotităţii disponibile. Aceasta se va calcula conform prevederilor art. 1090 NCC, astfel:
- Pasul 1: Se stabileşte rezerva soţului supravieţuitor ( 1/2  x 1/4 = 1/8 );
- Pasul 2: Se stabileşte rezerva descendentului (1/2 x 3/4 = 3/8);
- Pasul 3: Se cumulează cele două rezerve (1/8 + 3/8 = 4/8=1/2);
- Pasul 4: Se află cotitatea disponibilă ordinară, scăzându-se din întreaga masă succesorală  rezervele cumulate: 1/1-1/2=1/2;
- Pasul 5: Se determină cotitatea disponibilă specială, care poate fi egală cu partea copilului care a luat cel mai puţin sau poate fi de maxim 1/4, aceasta urmând a fi atribuită soţului supravieţuitor împreună cu rezerva care i se cuvine. Întrucât partea copilului este de 3/8 (mai mare decât 1/4) înseamnă că avem o cotitate disponibilă specială de 1/4.
Varianta (a): Raportându-ne la întreaga masă succesorală aceasta va rămâne de 1/4 , urmând a fi scăzută ca atare  la pasul următor din cotitatea disponibilă ordinară,  ceea ce înseamnă că soţul supravieţuitor va primi rezerva de 1/8 + 1/4 = 3/8.
Varianta (b): Raportându-ne la cotitatea disponibilă ordinară, adică la 1/2, înseamnă că vom calcula astfel: 1/4 (cotitatea disponibilă specială ) x 1/2 (adică partea rămasă după scăderea rezervelor, respectiv cotitatea disponibilă ordinară) = 1/8. Aceasta înseamnă că ceea ce se va scădea la pasul următor din cotitatea disponibilă ordinară va fi o cotă de 1/8, iar soţul va primi rezerva sa de 1/8 +1/8 (cotitatea disponibilă specială) = 2/8=1/4.
Analizând cele două variante de lucru observăm că în cazul primei soţul supravieţuitor primeşte o cotă egală cu 3/8, iar în cazul celei de a doua variante primeşte o cotă egală cu 2/8, deci mai mică, şi respectiv egală cu partea pe care ar fi primit-o oricum ca şi moştenitor legal în lipsa testamentului.
Pasul 6: Se scade din cotitatea disponibilă ordinară cotitatea disponibilă specială şi se află partea rămasă care, dacă nu face obiectul unei prevederi testamentare din partea defunctului, se atribuie descendenţilor împreună cu rezerva care li se cuvine. Astfel, în funcţie de variantele discutate vom avea următoarele rezultate:
Varianta (a): 1/2 ( cotitatea disponibilă ordinară ) – 1/4 (cotitatea disponibilă specială) = 1/4, parte care se va atribui descendentului împreună cu rezerva sa de 3/8 ceea ce va însemna o cotă totală de 1/4+3/8=5/8.
Varianta (b): 1/2 (cotitatea disponibilă ordinară) – 1/8 (cotitatea disponibilă specială) = 3/8, parte care se va atribui descendentului împreună cu rezerva sa de 3/8 ceea ce va însemna o cota totală de 6/8.
Rezultatul final al calculelor:
Varianta (a):
Soţul supravieţuitor 1/8(rezerva)+1/4(cotitatea disponibilă specială)=3/8
Descendentul: 3/8 ( rezerva)+2/8(diferenţa între CDO şi CDS)=5/8[1]
Varianta (b):
Soţul supravieţuitor 1/8(rezerva)+1/8(cotitatea disponibilă specială)=2/8
Descendentul: 3/8 (rezerva)+3/8(diferenţa între CDO şi CDS)=6/8
Observăm, aşa cum am mai spus, că potrivit primei variante de lucru partea atribuită soţului supravieţuitor este mai mare, ceea ce înseamnă că se respectă atât legea, care nu permite atribuirea integrală a întregii cotităţi disponibile ordinare, cât şi voinţa defunctului care a voit să-l gratifice pe cel care i-a fost soţ, chiar în detrimentul parţial al descendentului. Să nu uităm că orice liberalitate adresată altei persoane în afara soţului supravieţuitor ar fi putut cuprinde întreaga cotitate disponibilă, adică 1/2. Ori, din această cotitate disponibilă soţul supravieţuitor primeşte numai jumătate, adică 1/4 din întreaga masă succesorală, iar ca şi cotă totală de moştenire numai cu 1/8 mai mult decât ar fi primit în absenţa testamentului. După cea de a doua variantă, soţul supravieţuitor primeşte exact ceea ce ar fi primit ca şi moştenitor legal, ceea ce face ca testamentul să fie practic ineficient iar voinţa defunctului complet ignorată.
Ca şi concluzie, socotim că prima variantă de lucru este cu mult mai echitabilă, mulţumind în egală măsură atât legea cât şi voinţa defunctului.
Exemplul nr. 2 - cazul în care soţul supravieţuitor vine în concurs cu doi descendenţi
Defunctul a lăsat un testament prin care o instituie legatar universal pe soţia sa (A), care vine la moştenire în concurs cu doi copii din altă căsătorie a defunctului (B şi C). Evident, descendenţii cer reducerea testamentului în limita cotităţii disponibile. Aceasta se va calcula conform prevederilor art. 1090 NCC, astfel:
- Pasul 1: soţia primeşte rezerva la care are dreptul, respectiv 1/8;
- Pasul 2: descendenţii primesc împreună rezerva de 3/8 (deci 3/16 pentru fiecare copil);
- Pasul 3: se stabileşte cotitatea disponibilă ordinară care este, constant, 1/2 din moştenire;
- Pasul 4: Se determină cotitatea disponibilă specială în raport de partea copilului care a luat mai puţin, cota de 3/16 fiind mai mică decât un sfert din moştenire;
Varianta (a): Raportându-ne la întreaga masă succesorală aceasta va rămâne de 3/16,urmând a fi scăzută ca atare la pasul următor din cotitatea disponibilă ordinară, ceea ce înseamnă că soţul supravieţuitor va primi rezerva de 1/8 + 3/16 (cotitatea disponibilă specială) = 2/16+3/16=5/16.
Varianta (b): Raportându-ne la cotitatea disponibilă ordinară, adică la 1/2, înseamnă că vom calcula astfel: 3/16(cotitatea disponibilă specială ) x 1/2 (adică partea rămasă după scăderea rezervelor, respectiv cotitatea disponibilă ordinară) = 3/32. Aceasta înseamnă că ceea ce se va scădea la pasul următor din cotitatea disponibilă ordinară va fi o cotă de 3/32, iar soţul va primi rezerva sa de 1/8 +3/32 (cotitatea disponibilă specială) = 4/32+3/32=7/32.
Analizând cele două variante de lucru observăm că, în cazul primei, soţul supravieţuitor primeşte o cotă egală cu 5/16 (=10/32) iar în cazul celei de a doua variante primeşte o cotă egală cu 7/32, deci mai mică. Mai mult decât atât, cota pe care o primeşte după cea de-a doua variantă de calcul este chiar mai mică decât cota pe care ar fi primit-o ca şi moştenitor legal,  în lipsa testamentului (cota legală este de 1/4=8/32, deci mai mare decât 7/32 pe care o primeşte în acest caz).
Pasul 6: Se scade din cotitatea disponibilă ordinară cotitatea disponibilă specială şi se află partea rămasă care, dacă nu face obiectul unei prevederi testamentare din partea defunctului, se atribuie descendenţilor împreună cu rezerva care li se cuvine. Astfel, în funcţie de variantele discutate vom avea următoarele rezultate:
Varianta (a): 1/2 (cotitatea disponibilă ordinară) – 3/16 (cotitatea disponibilă specială) = 5/16 parte care se va atribui descendenţilor împreună cu rezerva lor  de 3/8 ceea ce va însemna o cotă totală de 3/8 (=6/16)+5/16=11/16 pentru ambii descendenţi.
Varianta (b): 1/2 (cotitatea disponibilă ordinară) – 3/32 (cotitatea disponibilă specială) = 13/32, parte care se va atribui descendenţilor împreună cu rezerva lor  de 3/8 ceea ce va însemna o cotă totală de 3/8 (=12/32)+13/32=25/32 pentru ambii descendenţi.
Rezultatul final al calculelor:
Varianta (a):
Soţul supravieţuitor:1/8 (rezerva)+3/16 (cotitatea disponibilă specială)=2/16+3/16=5/16 (=10/32).
 Descendenţii: 3/8 (rezerva)+5/16 (diferenţa între CDO şi CDS)=6/16+5/16=11/16 pentru ambii copii, rezultând o cotă de 11/32 pentru fiecare descendent.
Varianta (b):
Soţul supravieţuitor: 1/8 (rezerva)+3/32 (cotitatea disponibilă specială)=4/32+3/32=7/32 (=14/64).
Descendenţii: 3/8 (rezerva)+13/32 (diferenţa între CDO şi CDS)=12/32+13/32=25/32 pentru ambii copii, reprezentând o cotă de 25/64 pentru fiecare descendent.
Observăm că, în cazul în care utilizăm prima variantă, cota soţului supravieţuitor este sensibil mai mare decât partea pe care ar fi primit-o ca şi moştenitor legal (10/32 faţă de 8/32 cât reprezintă sfertul primit în baza legii), în timp ce folosirea celei de a doua variante determină atribuirea către soţul supravieţuitor a unei cote mai mici decât cota sa legală, pe care ar putea-o primi în lipsa testamentului (14/64 faţă de 16/64 cât ar reprezenta un sfert din moştenire ca şi succesor legal). Ajungem, cred eu, la o situaţie nefirească în care legea, care a dorit să protejeze pe descendenţii din altă căsătorie de intervenţiile „sugestive” ale soţului supravieţuitor, se transformă într-un mijloc de sancţiune – uneori nemeritată – pentru acesta. În plus, nu cred că este moral să transformăm instrumentul prin care defunctul a dorit să-şi manifeste preţuirea pentru consortul său rămas în viaţă într-un instrument de sancţiune a acestuia. Atribuindu-i o cotă mai mică decât cea pe care ar fi putut să o culeagă ca şi moştenitor legal prezumăm, practic, faptul că defunctul a fost influenţat de soţul supravieţuitor pentru a-l institui ca şi legatar al său, ceea ce înseamnă că prezumăm existenţa unor vicii de consimţământ, iar acest lucru este egal cu a prezuma reaua credinţă.
În concluzie, consider că este preferabilă adoptarea primei variante de lucru, cea în care cotitatea disponibilă specială se determină prin raportare la întreaga masă succesorală, fiind deci de 1/4 atunci când există un singur descendent sau egală cu partea copilului care a luat cel mai puţin atunci când sunt 2 sau mai mulţi descendenţi. Aceasta se va atribui soţului supravieţuitor împreună cu rezerva sa stabilă de 1/8. Prin urmare, din cotitatea disponibilă ordinară se va scădea una dintre aceste cote, după caz, iar diferenţa se va atribui descendenţilor care o vor cumula la rezerva lor comună de 3/8, împărţind apoi între ei cota  totală ce le-a fost atribuită.



[1] CDO = cotitatea disponibila ordinară. CDS = cotitatea disponibila specială.

________________________________________

DANIELA  NEGRILA
Notar public coordonator
Birou Notarial CONCORDIA

____________________________________