Divorțul, în oricare dintre formele sale, a făcut totdeauna obiectul unor aprige
dispute, mai ales pe tărâm social, moral și religios. Fiind în același timp o
instituție juridică, aceste controverse
s-au repercutat atât asupra acceptării
sale legale cât și asupra modului
de reglementare a divorțului.
Ori, dacă secole de-a rândul chiar divorțul întemeiat,
având caracter excepțional, a fost negat de societate și, pe cale de
consecință, respins de legislația vremurilor, se pune întrebarea dacă divorțul
pe cale amiabilă, ca rezultat al acordului soților, este o instituție juridică
necesară.
Răspunsul, în opinia mea, este unul afirmativ. Dreptul nu poate fi altceva decât
un răspuns la cerințele societății. Iar dacă relațiile sociale se află la un asemenea nivel, legiuitorul nu poate avea o altă atitudine
decât aceea de a le reglementa.
Departe de mine ideea de a pleda, în cele ce urmează,
pentru destabilizarea căsătoriei. A avea o atitudine favorabilă divorțului nu
înseamnă nicicum a fi defavorabil căsătoriei. Nimeni nu destramă o căsătorie
dacă ea îi satisface nevoile materiale,
morale, spirituale, ideologice sau de orice altă natură ar fi ele. Dar nimeni
nu poate fi obligat, în virtutea unui principiu moral, religios și juridic în
același timp – stabilitatea căsătoriei – să își nege propriile trăiri și
sentimente. De multe ori divorțul este singura soluție și reprezintă, atât
pentru soți cât și pentru copii, o alinare, un liman, o ieșire onorabilă
dintr-o competiție pierdută.
Oricât de zgomotos s-ar manifesta susținătorii ideii de
imoralitate a divorțului, trebuie să recunoaștem că, în această perioadă
socială, căsătoriile nu mai sunt deloc o fortăreață viageră în care partenerii
au obligația să rămână, în ciuda propriilor
sentimente și convingeri. Justificarea obligației de menținere a unei căsătorii
în care fundamentul afecțiunii și respectului reciproc a dispărut este de
regulă una de ordin religios. Cei care o propagă uită, însă, că însuși Dumnezeu
a lăsat oamenilor libertatea de a alege și de a-și stăpâni singuri soarta.
Același Dumnezeu care înseamnă în esență
dragoste și iertare. Iar iertarea poate veni chiar și pentru acela care,
divorțând, s-a despărțit de divinitate. Nu pot crede că, în numele lui Dumnezeu,
se poate impune oamenilor o viață de infern, într-o căsătorie care nu înseamnă
altceva decât moartea vie a ființei. La fel, nu pot crede în temeinicia unei
căsătorii menținută de teama pedepsei divine. Mai imoral este, după părerea
mea, să impui partenerilor să viețuiască
în minciună decât să le lași libertatea
de a-și decide viitorul, despărțindu-se de partenerul care acum le-a devenit
ingrat. „Principiul stabilității căsătoriei nu înseamnă menținerea căsătoriei
cu orice preț deoarece, în anumite situații, o asemenea menținere poate conserva imoralitatea relațiilor de familie, ceea ce ar însemna
promovarea de către drept a
imoralității, fapt imoral prin el însuși”[1]
Acceptând divorțul
este la fel de firesc să acceptăm ideea că nu numai o persoană din afara cuplului, respectiv un
judecător, poate să decidă dacă mariajul este compromis definitiv sau dacă el
mai poate continua. Evoluția intelectului uman, a psihicului individual,
întreaga morală și conduită a societății îndeamnă la acordarea unui mai mare
respect posibilității soților de a-și
decide singuri propria lor
soartă. A permite partenerilor care vor să divorțeze să-și formeze propriul
acord referitor la aceasta, să stabilească amiabil felul în care se vor
materializa efectele desfacerii căsătoriei, atât în plan nepatrimonial cât și
în plan material, înseamnă nu numai o responsabilizare a indivizilor implicați
dar și o mai mare siguranță a îndeplinirii obligațiilor asumate. Coerciția are
rolul său în societate. Vremea sa, însă, este pe cale să apună, mai ales pe
tărâmul relațiilor de familie, lăsând locul colaborării și consensului.
Afirmația conform căreia păstrarea caracterului
excepțional al divorțului și menținerea lui numai în sfera judiciarului este de
natură să contribuie la menținerea familiei întrucât nu lasă loc deciziilor
pripite și, prin intervenția unui al treilea, atenuează conflictul intrafamilial, nu poate fi
primită. Toate tipurile de divorț amiabil cunosc termenul de reflecție, astfel
încât desfacerea căsătoriei să fie adânc
analizată, atât prin prisma oportunității sale cât și efectelor pe care le
poate produce. Ideea deciziilor rapide este astfel combătută, iar conflictul
este atenuat prin obligarea soților la luarea unor decizii mature și de durată.
Pe cale de consecință, reglementarea divorțului amiabil,
chiar cu o sferă și o amplitudine de natura celui existent actualmente în
dreptul românesc, a reprezentat nu numai o alternativă ci chiar o obligație a
legiuitorului. Odată cunoscut ca și alternativă legală, sunt de părere că va
contribui nu numai la degrevarea instanțelor judecătorești ci la însăși
sporirea responsabilității cu privire la desfacerea căsătoriei
și la modul de determinare și asumare a consecințelor acestui fapt.
notar public coordonator
Birou Notarial CONCORDIA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu