Faceți căutări pe acest blog

vineri, 23 august 2013

DIVORTUL PRIN PROCEDURA NOTARIALA - justificarea institutiei


Divorțul, în oricare dintre formele sale,  a făcut totdeauna obiectul unor aprige dispute, mai ales pe tărâm social, moral și religios. Fiind în același timp o instituție juridică, aceste  controverse s-au repercutat atât asupra acceptării  sale legale cât și  asupra modului de reglementare a divorțului.
Ori, dacă secole de-a rândul chiar divorțul întemeiat, având caracter excepțional, a fost negat de societate și, pe cale de consecință, respins de legislația vremurilor, se pune întrebarea dacă divorțul pe cale amiabilă, ca rezultat al acordului soților, este o instituție juridică necesară.
Răspunsul, în opinia mea, este unul  afirmativ. Dreptul nu poate fi altceva decât un răspuns la cerințele societății. Iar dacă relațiile  sociale se află la un asemenea nivel,  legiuitorul nu poate avea o altă atitudine decât aceea de a le reglementa.
Departe de mine ideea de a pleda, în cele ce urmează, pentru destabilizarea căsătoriei. A avea o atitudine favorabilă divorțului nu înseamnă nicicum a fi defavorabil căsătoriei. Nimeni nu destramă o căsătorie dacă ea îi satisface  nevoile materiale, morale, spirituale, ideologice sau de orice altă natură ar fi ele. Dar nimeni nu poate fi obligat, în virtutea unui principiu moral, religios și juridic în același timp – stabilitatea căsătoriei – să își nege propriile trăiri și sentimente. De multe ori divorțul este singura soluție și reprezintă, atât pentru soți cât și pentru copii, o alinare, un liman, o ieșire onorabilă dintr-o competiție pierdută.
Oricât de zgomotos s-ar manifesta susținătorii ideii de imoralitate a divorțului, trebuie să recunoaștem că, în această perioadă socială, căsătoriile nu mai sunt deloc o fortăreață viageră în care partenerii au obligația  să rămână, în ciuda propriilor sentimente și convingeri. Justificarea obligației de menținere a unei căsătorii în care fundamentul afecțiunii și respectului reciproc a dispărut este de regulă una de ordin religios. Cei care o propagă uită, însă, că însuși Dumnezeu a lăsat oamenilor libertatea de a alege și de a-și stăpâni singuri soarta. Același Dumnezeu  care înseamnă în esență dragoste și iertare. Iar iertarea poate veni chiar și pentru acela care, divorțând, s-a despărțit de divinitate. Nu pot crede că, în numele lui Dumnezeu, se poate impune oamenilor o viață de infern, într-o căsătorie care nu înseamnă altceva decât moartea vie a ființei. La fel, nu pot crede în temeinicia unei căsătorii menținută de teama pedepsei divine. Mai imoral este, după părerea mea,  să impui partenerilor să viețuiască în minciună  decât să le lași libertatea de a-și decide viitorul, despărțindu-se de partenerul care acum le-a devenit ingrat. „Principiul stabilității căsătoriei nu înseamnă menținerea căsătoriei cu orice preț deoarece, în anumite situații, o asemenea  menținere poate conserva imoralitatea  relațiilor de familie, ceea ce ar însemna promovarea  de către drept a imoralității, fapt imoral prin el însuși”[1]
Acceptând  divorțul este la fel de firesc să acceptăm ideea că nu numai  o persoană din afara cuplului, respectiv un judecător, poate să decidă dacă mariajul este compromis definitiv sau dacă el mai poate continua. Evoluția intelectului uman, a psihicului individual, întreaga morală și conduită a societății îndeamnă la acordarea unui mai mare respect posibilității soților de a-și  decide  singuri propria lor soartă. A permite partenerilor care vor să divorțeze să-și formeze propriul acord referitor la aceasta, să stabilească amiabil felul în care se vor materializa efectele desfacerii căsătoriei, atât în plan nepatrimonial cât și în plan material, înseamnă nu numai o responsabilizare a indivizilor implicați dar și o mai mare siguranță a îndeplinirii obligațiilor asumate. Coerciția are rolul său în societate. Vremea sa, însă, este pe cale să apună, mai ales pe tărâmul relațiilor de familie, lăsând locul colaborării și consensului.
Afirmația conform căreia păstrarea caracterului excepțional al divorțului și menținerea lui numai în sfera judiciarului este de natură să contribuie la menținerea familiei întrucât nu lasă loc deciziilor pripite și, prin intervenția unui al treilea, atenuează  conflictul intrafamilial, nu poate fi primită. Toate tipurile de divorț amiabil cunosc termenul de reflecție, astfel încât desfacerea căsătoriei să  fie adânc analizată, atât prin prisma oportunității sale cât și efectelor pe care le poate produce. Ideea deciziilor rapide este astfel combătută, iar conflictul este atenuat prin obligarea soților la luarea unor decizii mature și de durată.
Pe cale de consecință, reglementarea divorțului amiabil, chiar cu o sferă și o amplitudine de natura celui existent actualmente în dreptul românesc, a reprezentat nu numai o alternativă ci chiar o obligație a legiuitorului. Odată cunoscut ca și alternativă legală, sunt de părere că va contribui nu numai la degrevarea instanțelor judecătorești ci la însăși sporirea responsabilității cu privire la desfacerea  căsătoriei  și la modul de determinare și asumare a consecințelor acestui fapt.

 DANIELA NEGRILA
 notar public coordonator
 Birou Notarial CONCORDIA


[1] I.D.Romoșan, op. cit. pag. 246

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu