Este, in
legislatia noastra actuala, regimul
matrimonial legal. Aceasta inseamna ca, in toate situatiile in care sotii
nu incheie o conventie matrimoniala si
nu opteaza pentru alegerea altui regim matrimonial, relatiile patrimoniale ale
acestora se vor conduce dupa regulile
comunitatii legale.
Caracterul legal
al acestui regim matrimonial nu rezulta explicit, nu este calificat ca
atare de textele odului civil, dar se
face subinteles nu numai din denumirea
sa ci si din interpretarea diferitelor prevederi ale legii . Astfel, de
exemplu, art. 313 alin. 3 NCC dispune ca
“neindeplinirea formalitatilor de publicitate face ca sotii sa fie considerati,
in raport cu tertii de buna credinta, ca fiind casatoriti sub regimul
matrimonial al comunitatii legale”, iar
art. 329 NCC prevede ca “alegerea altui regim matrimonial decat cel al
comunitatii legale se face prin incheierea unei conventii matrimoniale. “
In masura in care a fost ales de catre soti ori
viitorii soti, regimul matrimonial al comunitatii legale are, pe toata durata supravietuirii sale,
caracter imperativ – fapt prevazut expres de art. 359 NCC care dispune ca “orice conventie
contrara prezentei sectiuni este lovita de nulitate absoluta in masura in care
nu este compatibila cu regimul comunitatii conventionale”.
Functionarea regimului matrimonial al comunitatii legale de
bunuri
Alegerea acestui regim matrimonial se poate face atat inainte de incheierea casatoriei, odata cu depunerea declaratiei de
casatorie la serviciul de stare civila al
primariei unde urmeaza sa se incheie casatoria, cat si pe durata acesteia prin inlocuirea unui alt regim matrimonial
– de separatie sau de comunitate conventionala – cu regimul legal al comunitatii de bunuri.
In principiu, pentru existenta valabila a acestui
regim matrimonial, nu este necesara incheierea unei conventii matrimoniale, regulile sale fiind
aplicabile ca un efect al casatoriei si
al optiunii sotilor de a pune relatiile
lor patrimoniale sub reglementarea legii,
fara a dori sa aplice acestora alte norme in afara
celor strict determinate de codul civil.
O
conventie matrimoniala se poate totusi incheia chiar si in cazul
regimului matrimonial legal, in vederea reglementarii acelor raporturi cu privire la
care legea le permite sotilor sa deroge
de la normele legale, de exemplu in
materia modului de participare la cheltuielile casatoriei sau al
includerii unei clauze de preciput.
Prin urmare,
alegerea regimului matrimonial al comunitatii legale de bunuri se face, in
principiu, intr-o varianta simpla sau chiar
simplificata am putea spune, formalitatea legala a incheierii conventiei matrimoniale putand sa lipseasca. Probabil
ca acesta este unul dintre motivele pentru care, in afara educatiei “istorice” a majoritatii populatiei, regimul comunitatii legale este inca cel mai
uzual dintre regimurile matrimoniale existente.
Modificarea regimului matrimonial al comunitatii
legale de bunuri
Odata ales,
regimul matrimonial al comunitatii legale
nu obliga la mentinerea lui decat pentru un an de la incheierea
casatoriei ( art. 369 NCC). Dupa
trecerea acestui termen sotii pot oricand si ori de cate ori doresc sa modifice
regimul matrimonial legal, inlocuindu-l cu un altul, nefiind obligati decat
la respectarea prevederilor legale cu privire la incheierea conventiilor
matrimoniale. Prin urmare, sotii vor putea incheia un act de lichidare a regimului matrimonial al comunitatii legale urmat de o conventie matrimoniala care sa
cuprinda noile reguli pe care doresc sa le aplice casniciei lor
in privinta raporturilor pecuniare. Nu este de neconceput nici posibilitatea ca sotii aflati sub un alt
regim matrimonial, de separatie sau de comunitate conventionala, sa opteze
pentru incetarea acestuia si aplicarea
comunitatii legale de bunuri. In acest caz se va incheia
actul de lichidare al regimului
matrimonial, fara a mai fi necesara o conventie matrimoniala, simpla prevedere
din actul de lichidare in sensul manifestarii optiunii catre regimul
matrimonial legal, bazata de fapt pe intreaga economie a codului civil in
materie, fiind suficienta pentru ca
sotilor sa li se aplice acest regim. Teoretic vorbind, o asemenea clauza a actului de lichidare nici nu ar
fi necesara, dar existenta
ei este totusi indicata practic din punctul de vedere al informarii partilor
si a dovezii manifestarii consimtamantului lor in sensul aplicarii acestui
regim matrimonial.
Modificarea
continutului regimului matrimonial al comunitatii legale se poate face
in timpul casatoriei atunci cand sotii, fara a dori inlocuirea acestuia,
hotarasc numai schimbarea sau adaugarea unor anumite prevederi a caror existenta ori continut este lasat la aprecierea
partilor.
In acest caz, sotii vor incheia o
conventie matrimoniala fara a fi necesara intocmirea anterioara a unui act de
lichidare a regimului matrimonial. Conventia matrimoniala se va intocmi cu
respectarea formei autentice si a formalitatilor de publicitate cerute de lege.
Incetarea regimului matrimonial al comunitatii legale se supune regulilor
generale cuprinse in art. 319-320 NCC precum si in art. 369 NCC, completate cu regulile speciale
ale articolelor 355-357 NCC. Vom vorbi despre doua posibilitati de incetare a regimului matrimonial legal: una
in timpul casatoriei, produsa ca urmare a vointei sotilor de a-si schimba
regimul matrimonial si una produsa prin efectul legii, in caz de incetare,
desfacere, anulare sau constatare a nulitatii casatoriei.
1. Incetarea regimului matrimonial in timpul
casatoriei este
rezultatul exclusiv al vointei partilor care,
considerand ca acest regim matrimonial nu mai este in masura sa satisfaca necesitatile
concrete ale casatoriei, decid inlocuirea lui cu un altul. Codul civil
reglementeaza aceasta posibilitate prin art. 369, sub sectiunea referitoare la “modificarea regimului
matrimonial”. Chiar daca terminologic
vorbind redactarea nu este una dintre cele mai fericite, prevederea legala vizeaza situatiile in care
sotii convin asupra schimbarii, inlocuirii regimului matrimonial legal cu un
altul.
Ca si conditii,
asa cum afirmam anterior, nu este necesara decat implinirea termenului de un an de la incheierea casatoriei. Din
punct de vedere al formei trebuie sa fie indeplinite conditiile cerute de lege
cu privire la lichidarea regimului
matrimonial si la incheierea unei
conventii matrimoniale, acte solemne, pentru care forma
autentica este prevazuta ad validitatem, si cu privire la care este necesar
a fi indeplinite formalitatile de publicitate cerute de art. 334-335 NCC.
Procedural vorbind, pentru incetarea regimului
matrimonial in timpul casatoriei este necesara incheierea unui act de lichidare
a acestuia
, fie in forma autentica notariala fie pe cale judecatoreasca, astfel cum se
dispune in art. 320 NCC coroborat cu
art. 355 alin 1 NCC.
Chiar daca intre
“incetarea regimului matrimonial” si
“lichidarea regimului matrimonial” exista diferente
evidente de continut ( prima notiune referindu-se la stingerea,
desfiintarea regimului matrimonial in timp ce a doua defineste actul, procedeul
juridic, forma prin care incetarea regimului matrimonial se concretizeaza,
echivalenta practic cu actul de lichidare a acestuia ), in materia incetarii regimului matrimonial in timpul casatoriei cele doua notiuni se suprapun, pierzandu-si
independenta, astfel incat incetarea regimului matrimonial nu este cu putinta
decat in masura realizarii lichidarii regimului matrimonial, fiind practic
conditionata de aceasta . Concluzia
deriva din continutul art. 355 alin 2 NCC care spune ca “pana la finalizarea
lichidarii comunitatea subzista atat in privinta bunurilor cat si in privinta
obligatiilor”. Termenul de “comunitate”
il vom interpreta in aceasta situatie ca referindu-se la insusi regimul matrimonial al comunitatii legale, iar nu la
caracterul proprietatii devalmase a asotilor. Asa cum am arata in materia
principiilor si a caracterelor regimurilor matrimoniale, intr-o casatorie nu este posibila decat guvernarea unui singur regim matrimonial,
coexistenta si suprapunerea acestora fiind practic inadmisibila. Prin urmare,
niciun alt regim matrimonial nu va putea
sa inceapa inainte ca vechiul regim
matrimonial al comunitatii legale sa fi incetat. Pentru ca regimul
matrimonial sa poate fi considerat ca
“incetat” este necesar sa se incheie un act de lichidare, “prin buna invoiala
sau, in caz de neintelegere, pe cale judiciara”. Fiind vorba de incetarea si respectiv
lichidarea regimului matrimonial in timpul casatoriei, presupunem ca, in regula
generala, practica va fi cea a
lichidarii prin buna invoiala, fiind
destul de greu de admis ca dupa o lichidare
judiciara a regimului matrimonial casatoria respectiva ar mai putea continua. Nu imposibil, insa, practica demonstrand ca multe dintre alternativele cvasi-imposibile
teoretic sunt pe deplin valabile in viata reala. Actul
de lichidare se va incheia deci in principiu in forma autentica notariala,
fiind supus formalitatilor de publicitate prevazute de art. 334-335 NCC. Pasul imediat urmator va fi acela al
incheierii unei conventii matrimoniale cu privire la regimul matrimonial nou
ales, opinia mea fiind ca cele doua
acte trebuie sa fie incheiate in aceeasi zi, in mod succesiv unul fata de
altul, bineinteles primul fiind actul de lichidare. Spun aceasta intrucat ,
conform legii, ori de cate ori sotii nu incheie o conventie matrimoniala ei sunt prezumati a se afla sub regimul
comunitatii legale de bunuri, ceea ce ar insemna ca pentru orice interval scurs
intre actul de lichidare si conventia matrimoniala sa fie necesara incheierea
unui nou act de lichidare a regimului matrimonial. Incetarea
regimului matrimonial in timpul casatoriei are ca efect principal partajarea bunurilor
comune ale sotilor si regularizarea datoriilor.
Prin actul de
lichidare a regimului matrimonial al comunitatii legale de bunuri se stabileste
in primul rand cota de participare a
fiecarui sot la dobandirea bunurilor
comune, plecand de la prezumtia stabilita de art. 357 alin. 2 NCC ca acestia au
avut o contributie egala. Bineinteles ca
este cu putinta ca, in urma acordului reciproc al sotilor sau a dovezilor prezentate
de catre acestia instantei, cota de
contributie la dobandirea bunurilor comune sa fie alta decat cea prevazuta de codul civil. Tot prin actul
de lichidare a regimului matrimonial sotii
preiau bunurile lor proprii, fie ca este vorba de o proprietate exclusiva
fie de o proprietate pe cote parti. Odata
incheiat actul de lichidare, regimul matrimonial al comunitatii de bunuri
inceteaza, chiar daca nu s-a incheiat si un act de partaj al bunurilor. Pana
la realizarea acestuia, sotii vor ramane proprietari pe cote parti asupra
tuturor bunurilor pe care in timpul
regimului comunitatii legale de bunuri le-au detinut in devalmasie. Sigur ca alternativa cea mai buna este ca si actul
de partaj sa se incheie imediat dupa actul de lichidare a regimului
matrimonial, dar aceasta operatiune nu este imperativ ceruta de lege si prin
urmare sotii o pot realiza oricand, urmand regulile impartelii din dreptul
comun atunci cand un bun este detinut in coproprietate de mai multe persoane.
Partajul bunurilor comune se poate face atat prin
buna invoiala cat si prin instanta, legea neavand nicio prevedere speciala fata
de regulile generale. Singura prevedere de
care trebuie sa se tina seama este in materia obligatiilor asumate de oricare dintre soti pentru
acoperirea cheltuielilor obisnuite ale
casatoriei si a celor legate de
cresterea si educarea copiilor, pentru care legea
dispune o raspundere solidara, conform art. 364 alin. 2 NCC.
2. Incetarea regimului matrimonial ca urmare a
anularii, declararii nulitatii, desfacerii sau incetarii casatorei se produce
nu in temeiul vointei partilor ci
prin efectul legii, aceasta legand consecinta stoparii raporturilor
patrimoniale dintre soti de desfiintarea, desfacerea sau incetarea casatoriei.
O discutie comuna tuturor acestor situatii de incetare
a regimului matrimonial este analiza prevederilor art. 355 NCC, mai exact a
dispozitiei acestuia care stabileste ca “pana la finalizarea lichidarii,
comunitatea subzista atat in privinta bunurilor cat si a obligatiilor”. Spre deosebire de incetarea regimului
matrimonial in timpul casatoriei, in materia pe care o analizam acum trebuie sa
facem distinctia neta intre notiunea de “incetare a regimului matrimonial” si
cea de “lichidare a regimului matrimonial”. Principiul de la care plecam este acela al legaturii indisolubile
dintre casatorie si regimul matrimonial, in sensul ca, asa cum nu este de
imaginat o casatorie in lipsa unui regim matrimonial aplicabil, tot asa nu este
posibil ca regimul matrimonial sa supravietuiasca dincolo de momentul in care
casatoria a incetat. Prin urmare, momentul incetarii regimului matrimonial
va fi cel prevazut de lege functie de situatia concreta, lichidarea acestuia nemaiavand nicio relevanta si nemaireprezentand o
conditie a incetarii. Termenul de “comunitate” il vom interpreta de aceasta
data ca vizand tipul proprietatii, iar nu regimul matrimonial in sine.
Astfel, pentru
situatiile in care regimul matrimonial inceteaza in urma declararii
nulitatii, anularii sau desfacerii casatoriei prin divort regulile aplicabile vor fi aceleasi. In
temeiul art. 385 NCC, regimul
matrimonial inceteaza intre soti inca din momentul depunerii cererii de divort
sau, in cazul divortului prin acord, de la data separatiei in fapt a sotilor,
daca se solicita aceasta. Ca si act juridic, sotii vor incheia actul de
lichidare a regimului matrimonial, cu respectarea formelor cerute de lege,
urmat, la libera lor apreciere, de partajul bunurilor comune si de regulariarea
datoriilor, insa incetarea propriu-zisa a regimului matrimonial u va mai fi
conditionata de acesta.
In situatia in care casatoria inceteaza prin decesul unuia dintre soti, momentul
incetarii regimului matrimonial este
chiar data decesului persoanei, deci data deschiderii mostenirii. Pentru aceste cazuri, art.
355 alin. 3 NCC stipuleaza expres ca “lichidarea
se face intre sotul supravietuitor si mostenitorii sotului decedat”. Este vorba, bineinteles, de actul de lichidare
care se va incheia fie in forma
autentica fie pe calea instantei in caz de neintelegeri intre parti. Actul
de lichidare se poate autentifica in cursul dezbaterii mostenirii, el fiind
mentionat in certificatul de mostenitor eliberat la finalizarea acesteia. Nici
in aceasta privinta legea nu face vreo precizare speciala in materia
modalitatii de lichidare sau de impartire a bunurilor, limitandu-se a specifica numai faptul ca “obligatiile sotului
decedat se divid intre mostenitori proportional cu cotele ce le revin din mostenire”.
Categorii de bunuri in cadrul regimului matrimonial al
comunitatii legale si drepturile sotilor
asupra acestora.
Specific
regimului comunitatii legale este faptul ca in patrimoniul sotilor se vor distinge mai multe categorii de bunuri,
determinand existenta a cel putin trei
mase patrimoniale: masa de bunuri proprii ale sotului, masa de bunuri proprii
ale sotiei si masa de bunuri comune ale ambilor soti. Pentru acest motiv putem
califica acest regim matrimonial ca fiind unul de comunitate
partiala a sotilor, iar nu de comuitate integrala, totala.
Proprietatea comuna a sotilor este una devalmasa, art. 339 NCC stabilind ca
“bunurile dobandite in timpul regimului comunitatii legale de oricare dintre
soti sunt , de la data dobandirii lor, bunuri comune in devalmasie ale
sotilor”. Bunurile proprii ale fiecaruia
dintre soti sunt enumerate de art. 340 NCC, iar caracterul acestora este
subsidiar si special fata de bunurile comune.
1. Bunurile proprii ale fiecaruia dintre soti sunt, asa cum spuneam enumerate limitativ de
art. 340 NCC. Din enumerarea legala lipsesc, insa, bunurile dobandite de oricare
dintre soti prin acte cu titlu oneros inaintea casatoriei. Care este
motivul acestei omisiuni este greu de stabilit, ratiunea legiuitorului fiind
una care de multe ori necesita investigatii ample. Cert este insa ca lipsa acestei categorii de bunuri din enumerarea
facuta de art. 340 nu va schimba regimul juridic al acestor bunuri, transformandu-le
din bunuri proprii in bunuri comune. Singura situatie cand
acest regim juridic ar putea fi modificat intervine numai prin vointa
partilor, atunci cand sotii aplica mariajului lor un regim matrimonial de
comunitate conventionala in care hotarasc sa extinda comunitatea si asupra
anumitor bunuri proprii dobandite anterior casatoriei prin acte juridice cu
titlu oneros.
In privinta bunurilor mobile dobandite anterior casatoriei, indiferent
de modul lor de dobandire, art. 343 alin 3 NCC prevede obligatia sotilor de a intocmi, inainte de incheierea casatoriei, un
inventar in forma scrisa, autentica sau sub semnatura privata. La
intocmirea inventarului este indicat sa participe ambii soti iar inscrisul sa
fie semnat de amandoi. Rolul inventarului este acela de a proba caracterul de
bun propriu al bunurilor cuprinse in el, lipsa unui asemenea inscris
determinand aplicarea prezumtiei legale ca bunurile respective sunt bunuri
comune. Aceasta prezuntie este una relativa, legea permitand aplicarea ei “pana
la proba contrara” care se va putea face intre soti cu orice mijloc de proba
iar fata de terti, inclusiv intr-o eventuala actiune in instanta, cu actele de
dobandire.
Referitor la bunurile imobile dobandite anterior
casatoriei, prin acte juridice cu titlu oneros, dovada regimului lor
juridic este una facila, avand in vedere formalitatile speciale la care este
supus transferul drepturilor reale imobiliare. Cu privire la acestea nu este
necesara cuprinderea lor intr-un inventar, dar daca totusi partile decid sa faca acest lucru nu este cu nimic
interzis.
In categoria
bunurilor proprii vor intra toate acele bunuri
dobandite de soti prin mostenire legala sau testamentara precum si prin donatie, indiferent daca momentul dobandirii este situat in
timpul sau inaintea casatoriei. Exceptia
acestei reguli o constituie cazul in care dispunatorul, donator sau testator, a
prevazut ca bunurile devin comune. Cu privire la acest aspect discutiile pot fi
multiple, mai ales in cazul donatiei, intrucat se poate pune problema, atunci
cand contractul de donatie este semnat numai de catre unul dintre soti (
donatarul ) in ce masura, in ciuda prevedrii dispunatorului, sotul donatarului
poate fi obligat sa accepte sau nu liberalitatea facuta si in favoarea sa. Daca
ne gandim la prevederile art. 345 alin 2 NCC care permite oricaruia dintre soti
sa incheie acte de dobandire a bunurilor comune, fara sa faca distinctie in
raport de caracterul oneros sau gratuit al acestor acte, ar trebui sa tragem
concluzia ca nu este necesar consimtamantul sotului donatarului la incheierea
actului de donatie in care dispunatorul decide ca bunul sa fie comun. Aceeasi
concluzie am putea sa o tragem daca ne gandim ca actul ar putea avea caracterul
unei stipulatii pentru altul, sotul
donatarului avand calitatea de tert
beneficiar, deci nefiind obligatorie prezenta sa la incheierea contractului. Simplitatea
discutiei nu mai este aceeasi daca ne vom afla insa in prezenta unei donatii cu
sarcini, stabilind caracterul obligatiei
ca fiind una personala, a sotului donatar care a incheiat contractul, in timp
ce bunul dobandit devine comun. Tot bunuri
proprii sunt si cele de uz personal precum
si cele destinate exercitarii profesiei
oricaruia dintre soti (daca nu fac parte dintr-un fond de comert), precum si fructele
bunurilor proprii si orice bunuri care inlocuiesc un bun propriu.
Data fiind
enumerarea care nu comporta probleme speciale in afara celor deja discutate,
vom trece la analiza drepturilor pe care
le are fiecare dintre soti cu privire la bunurile sale proprii. Regula de baza este cea a egalitatii dintre
soti, fiecare dintre ei putandu-si
gestiona deplin bunurile pe care le detine, fara a avea nevoie de acordul sau autorizarea celuilalt sot.
Exceptia de la aceasta regula o reprezinta numai locuinta familiei precum si bunurile
care o mobileaza si decoreaza, daca ele sunt propii numai unuia dintre
soti. Asa cum am mai spus si cu alte ocazii, statutul de locuinta a familiei
acordata bunului propriu al unui sot functioneaza ca o veritabila limitare a
dreptului de proprietate a acestuia. Astfel, conform art. 322 NCC, sotul proprietar
exclusiv nu va putea incheia niciun act de dispozitie avand ca obiect locuinta
familiei si nu va putea afecta in niciun mod folosinta acesteia decat cu
acordul scris al celuilalt sot. Tot de consimtamantul sotului neproprietar va
fi nevoie si pentru a dispune sau deplasa din locuinta familiei acele bunuri
mobile care o decoreaza si mobileaza, chiar
daca acestea sunt proprietatea exclusiva numai a unuia dintre soti.
La libera sa
apreciere, oricare dintre soti poate acorda puteri de reprezentare celuilalt sot in vederea efectuarii oricaror operatiuni juridice pe
care el insusi ar avea dreptul sa le indeplineasca. Legea nu distinge dupa cum este
vorba despre acte concrete sau despre un mandat general si nici nu reglementeaza in mod special acest domeniu, decizia
apartinand in totalitate sotului mandant care este suveran in manifestarea sa
de vointa, sub normele generale ale reprezentarii si contractului de mandat. In
aceasta materie nu avem de-a face cu o gestiune comuna a bunurilor ci este
vorba numai de reprezentarea unuia dintre soti in vederea efectuarii anumitor
acte sau operatiuni juridice, sotul reprezentant actionand strict in numele
celui reprezentat.
La fel se petrec lucrurile si in materia mandatului
judiciar care, in afara faptului ca este dispus de catre instanta de tutela in
conditiile art. 315 NCC, va cunoaste si se va supune tot regulilor
reprezentarii si mandatului obisnuit.
Cu adevarat o exceptie
de la regula gestiunii personale asupra bunurilor proprii este situatia in
care, atunci cand unul dintre soti incheie acte juridice prin care pune in
pericol grav interesele familiei, celalalt sot poate cere instantei de
tutela sa conditioneze dreptul de dispozitie al sotului vinovat de o astfel de
comportare de existenta consimtamantului
sotului prejudiciat. Masura are insa caracter exceptional, atat din punct de
vedere al aplicarii sale cat si din punct de vedere al duratei care nu poate fi
mai mare de doi ani. Intrucat art. 316 NCC nu distinge dupa cum este vorba
despre bunuri comune sau bunuri proprii, prin urmare vom considera ca
interdictia de a dispune in lipsa consimtamantului celuilalt sot se poate
aplica asupra tuturor categoriilor de bunuri apartinand sotilor casatoriti sub
regimul comunitatii legale.
2. Bunurile comune ale sotilor sunt toate acele bunuri pe
care ei le-au dobandit in timpul
regimului comunitatii legale de bunuri, cu exceptia celor enumerate la art.
340 NCC. Cu privire la bunurile comune, codul civil instituie doua prezumtii.
In primul rand este vorba despre prezumtia
ca toate aceste bunuri sunt comune, iar “ calitatea de bun comun nu trebuie
dovedita”, dupa cum enunta art. 343 alin 1 NCC. In al doilea rand, art. 357
alin 2 NCC stabileste regula
contributiei egale la dobandirea bunurilor comune, prezumtie care subzista
“pana la proba contrara” si care, prin urmare, va putea fi inlaturata prin
orice mijloc de proba.
La dobandirea
bunurilor comune se vor lua in considerare toate veniturile sotilor, iar munca
in gospodarie a oricaruia dintre soti va fi si ea considerata contributie la
cheltuielile casatoriei. Referitor la aceasta ultima prevedere legala pe care
am mentionat-o, cuprinsa in art. 326
NCC, observam ca ea nu reia practica judiciara anterioara, conform careia “munca
in gospodarie a sotiei este considerata contributie la dobandirea bunurilor
comune” ci absolva pe sotul care, neavand venituri proprii cu care sa participe
la cheltuielile familiei, se degreveaza de aceasta sarcina prestand munca
necesara efectiv gospodariei.
Pentru
calificarea unui bun ca fiind comun nu este necesara dovedirea participarii
ambilor soti la dobandirea lui, dupa cum nu este necesar nici ca la incheierea
actului de dobandire sa fie prezenti amandoi soti, art. 345 alin. 2 stabilind
ca “fiecare sot poate incheia singur
(...) acte de dobandire a bunurilor
comune. “
Noutatea pe care
o aduce codul civil fata de reglementarea anterioara este ca in definitia
bunurilor comune se stabileste clar si tipul proprietatii, respectiv proprietatea comuna in devalmasie.
Reglementata de art. 667-668 NCC, proprietatea devalmasa este cea in care “dreptul de proprietate apartine
concomitent mai multor persoane fara ca vreuna dintre acestea sa fie titularul
unei cote-parti determinate din dreptul de proprietate”. Izvorul devalmasiei sotilor este legea, ceea
ce inseamna ca acele cupluri care nu doresc aplicarea acesteia forme de
proprietate trebuie sa iasa de sub regimul matrimonial al comunitatii legale si
sa se supuna unui regim de separatie de bunuri, in care tipul proprietatii
poate fi una pe cote parti .
Calitatea de bun
comun fiind prezumata de lege, aceasta da
dreptul oricaruia dintre soti sa faca mentiune in orice registru de publicitate
despre apartenenta unui bun la comunitate (art. 344 NCC), indiferent daca a
contribuit sau nu la dobandirea acestuia si indiferent daca a participat sau nu
la incheierea actului juridic de dobandire.
O categorie de
bunuri al caror regim juridic a fost extrem de controversat sub legislatia
anterioara o reprezinta veniturile din
munca si altele asimilate acestora si care, in noul cod civil, isi gasesc o
reglementare clara. Prin art. 341 NCC se dispune ca toate aceste venituri “sunt bunuri comune, indiferent de data
dobandirii lor, insa numai in cazul in care creanta privind incasarea lor
devine scadenta in timpul comunitatii”.
Asadar, calitatea de bunuri comune a veniturilor din munca si a celor asimilate
acestora este certa dar conditionata de momentul scadentei creantei de
incasare, legea cerand ca aceasta sa se situeze in cursul existentei regimului
comunitar legal.
In legatura cu
bunurile comune sotii au drepturi egale,
gestionarea patrimoniului fiind una
comuna. Legea face distinctie asupra modului comun sau individual in
care sotii pot actiona in functie
de felul actului care se incheie: de
conservare, administrare sau dispozitie.
Astfel, fiecare dintre soti poate folosi bunul
comun fara consimtamantul expres al celuilalt sot ( art. 345 alin 1 NCC ),
indiferent ca este vorba despre bunuri mobile ori imobile. Actele
de conservare si de administrare a bunurilor comune, fiind acte care
profita ambilor soti si care au ca scop intretinerea bunurilor respective sau
obtinerea unui beneficiu comun dintr-o utilizare proprie si conforma
destinatiei lor, pot fi deasemenea
incheiate de catre oricare dintre soti, fara consimtamantul celuilalt (
art. 345 alin 2 NCC). Legea instituie deci o prezumtie de mandat tacit reciproc in privinta actelor de folosinta in interes
propriu, a celor de conservare si administrare a bunurilor comune,
posibilitatea sotilor de a incheia singuri asemenea acte nefiind sub nici o
forma o exceptie de la regula gestiunii comune a sotilor ci numai o modalitate
de usurare a circuitului juridic si a activitatilor patrimoniale obisnuite unei
casnicii.
Pe aceleasi
considerente si legand actele juridice de dobandire a bunurilor comune de
actiunea de administrare a patrimoniului comun, art. 345 alin. 2 NCC permite
sotilor sa incheie singuri acte de
dobandire a bunurilor comune, indiferent ca acestea sunt mobile ori imobile.
Fiind edictate
in scopul facilitarii circuitului juridic civil si avand sub protectia sa
interese personale, normele pe care le-am mentionat mai sus statueaza ca sanctiune pentru prejudiciul cauzat aceluia
dintre soti care nu participat la incheierea actului numai daune interese din
partea celui care a incheiat actul, “fara a fi afecate drepturile dobandite de tertii de buna
credinta” – dupa cum formuleaza expres alin. 4 al art. 345 NCC.
In schimb, modificarea destinatiei unui bun comun este
asimilata actelor de dispozitie, neputand fi efectuata decat cu acordul ambilor
soti ( art. 345 alin. 1 NCC).
Regula in
materia actelor de dispozitie este cea a
acordului expres al ambilor soti. Art. 346 NCC reprezinta dreptul comun in
materia si edicteaza ca “actele de
instrainare sau de grevare cu drepturi reale avand ca obiect bunuri comune nu
pot fi incheiate decat cu acordul
ambilor soti”, ceea ce presupune
participarea comuna a cestora la incheierea actului juridic respectiv, fie
personal fie prin reprezentant – legal sau conventional. Isi vor
gasi aici aplicarea prevederile regimului primar imperativ referitoare
la mandatul conventional si judiciar, oricare
dintre soti putand fi reprezentat la incheierea unui act de catre celalalt sot, ceea ce inseamna in esenta ca, asa cum
casatoria presupune existenta unor
interese personale comune, tot asa si in planul relatiilor patrimoniale se prezuma
ca sotii nu pot avea altfel de relatii decat convergente, pentru ca, in caz
contrar, s-ar fi presupus o contradictorialitate de interese ceea ce ar fi dus
la imposibilitatea reprezentarii reciproce a sotilor.
Ca orice regula
care “se respecta”, si aceasta cunoaste mai multe
exceptii. Prima dintre ele este
prevazuta de chiar alin. 2 al art. 346 NCC si se refera la acele acte de dispozitie cu titlu oneros care
au ca obiect “bunuri mobile comune a
caror instrainare nu este supusa, potrivit legii, anumitor formalitati de publicitate”,
acte ce pot fi incheiate si numai de catre
unul dintre soti, sub prezumtia unui mandat tacit reciproc. Ceea ce remarcam in privinta acestei
dispozitii, este nu numai caracterul sau
exceptional ci si caracterul sau limitat sub doua aspecte: natura bunurilor care fac
obiectul actului ( numai acele bunuri care nu necesita pentru instrainare
efectuarea anumitor formalitati de publicitate ) si felul actului care se
incheie ( numai acte de dispozitie cu titlu oneros, actele juridice cu titlu
gratuit ramanand supuse regimului juridic general ). Cea de
a doua exceptie de la regula acordului comun pentru incheierea actelor de
dispozitie ce au ca obiect bunuri comune o reprezinta prevederea art. 317 alin
2 si 3 NCC care se refera la posibilitatea pe care o are oricare dintre
soti de a face singur, “fara consimtamantul celuilalt”, depozite bancare, si de a dispune liber, deasemenea fara acordul
celuilalt, de sumele existente in respectivele conturi. Aceasta prevedere, care tine de regimul primar
imperativ, prevaleaza practic in raport
de dispozitia existenta in materia
regimului comunitatii legale ( cea referitoare la necesitatea acordului comun
in materia actelor de dispozitie ) iar
continutul sau se leaga de prima exceptie pe care am analizat-o in
sensul ca bunurile ce fac obiectul actelor juridice – respectiv sume de bani –
reprezinta bunuri pentru a caror instrainare cu titlu oneros nu este necesara indeplinirea unor formalitati
de publicitate. In sine, norma legala
cuprinde referiri la doua tipuri de
acte. Pe de o parte este vorba despre acte de administrare a patrimoniului comun –
intrucat constituirea unor depozite bancare se incadreaza in acesta categorie –
si cu privire la care legea nu se abate de la regula generala, cea cuprinsa in
art. 345 NCC, bazandu-se pe acelasi mandat tacit reciproc. Pe de alta parte
este vorba de acte de dispozitie –
intrucat posibilitatea de a opera in conturile respecive si de a dispune de
sumele existente se incadreaza in aceasta categorie de acte – si cu privire la
care exceptia continuta de art. 317 alin 2 si 3 NCC are o sfera mai larga de aplicare decat cea
cuprinsa in art. 346 alin 2 NCC in sensul ca legea nu mai distinge intre actele
cu titlu oneros sau gratuit, ceea ce inseamna ca acela dintre soti care
este titular al contului bancar va putea efectua orice fel de operatiuni, chiar
daca acestea au caracter gratuit ( de exemplu, transferarea unor sume de bani
intr-un alt cont, al unei terte persoane, cu titlu de donatie ). In fine, cea de-a treia exceptie este instituita de alin 3 al art 346 si se refera la “darurile obisnuite” - notiune care, cred eu, in practica va da
nastere unor solutii diferite intrucat natura si continutul a ceea ce inseamna “obisnuit”
va trebui tratat si luat in considerare in functie de situatia
economico-sociala, obiceiurile, statutul sotilor, destinatarul darurilor, etc,
pentru fiecare caz in parte.Ultima exceptie este situata in materia aporturilor de bunuri comune la caputalul unei societati si ne vom referi la ea la momentul oportun.
Sanctiunea nerespectarii regulei generale a acordului
ambilor soti in privita actelor de dispozitie asupra bunurilor comune este nulitatea
relativa,
dispusa expres de art. 347 NCC. Bineinteles, insa, ca actul va fi susceptibil
de confirmare in conditiile art.
1262-1263 NCC, sotul care a lipsit la incheierea actului putand astfel sa
acopere viciul initial, intregindu-i valoarea juridica. Din considerente care tin de securitatea
circuitului juridic civil legea protejeaza pe tertii dobanditori de buna credinta, aparandu-i de posibilitatea si
de efectele negative ale anularii
actului, sotul prejudiciat prin actiunile partenerului sau avand impotriva acestuia o actiune pentru
obtinerea de daune interese. Remarcam,insa, faptul ca prevederile art. 347 alin
2 NCC reprezinta o exceptie de la
principiul prezumarii bunei credinte, cerand tertului dobanditor, pentru a-l
putea considera ca fiind de buna credinta, sa fi “depus diligenta necesara pentru a se informa cu privire la natura bunului”. Prin urmare, acesta va trebui sa dovedeasca
faptul ca, anterior incheierii actului, a verificat toate registrele de
publicitate si ca, in urma respectivelor verificari, nu a rezultat natura de
bun comun a obiectului actului juridic.
O categorie
speciala de acte, tratata separat de lege, deci avand un loc special in
economia acesteia, este cea a aporturilor
constand in bunuri comune la o societate sau pentru dobandirea de parti sociale
ori actiuni. Situand regimul aporturilor in categoria actelor de dispozitie, codul civil instituie aceeasi
regula a necesitatii acordului ambilor
soti in privinta aportarii de bunuri comune la capitalul unei societati. Nu se face distinctie
intre categoriile de bunuri, mobile ori imobile, dupa cum nu se acorda un regim
special nici aporturilor in sume de bani, ceea ce inseamna ca toate acestea se
vor judeca dupa dreptul comun. Prin urmare, in materia bunurilor imobile vom
aplica regula necesitatii incheierii actului in forma autentica si a inscrierii
lui in cartea funciara, iar in materia bunurilor mobile vom actiona dupa
regulile art. 346 NCC, diferentiind dupa cum este vorba de bunuri pentru a caror
transmisiune este necesara efectuarea
unor formalitati de publicitate – caz in care se va cere acordul ambilor soti –
si bunuri pentru a caror instrainare nu
este necesara efectuarea unor forme de publicitate – caz in care se va prezuma
mandatul tacit reciproc. In cazul aporturilor constand in sume de bani va opera
acelasi mandat tacit reciproc. Consider ca,
ori de cate ori se impune existenta acordului ambilor soti, acesta trebuie sa
fie dat in forma scrisa, nu numai ad probationem ci ad validitatem, altfel
ce rost ar mai fi avut prevederea din teza finala a alin. 1 al art. 349 NCC
care vorbeste despre “sotul care nu si-a dat consimtamantul scris la
intrebuintarea bunurilor comune”.
Ca si regula
generala, incheierea unor asemenea acte fara acordul ambilor soti este
sanctionata cu aceeasi nulitate relativa, cu exceptia societatilor
comerciale “ale caror actiuni sunt
tranzactionate pe o piata reglementata”, in cazul carora sotul “care nu
si-a dat consimtamantul scris la intrebuintarea bunurilor comune” are la
indemana numai o actiune pentru
obtinerea de daune interese de la celalalt sot.
Caracterul
exceptional al normelor instituite in materia aporturilor la capitalul unei
societati incepe abia in alin. 2 al art. 349 NCC, prima parte a acestuia avand
in special rolul de a sublinia regula generala deja cunoscuta. Sunt
reglementate doua posibilitati.
In prima dintre ele, desi a aportat bunuri comune, calitatea de asociat este recunoscuta numai
sotului care si-a exprimat vointa in acest sens, dar partile sociale/actiunile vor fi tot bunuri comune, iar beneficiile
rezultate din respectiva activitate, inclusiv pretul obtinut in urma vanzarii
cotei de participare la capital vor fi tot bunuri comune. Chiar si asa, in ciuda acestui statut, sotul care are calitatea
de asociat poate efectua orice operatiuni legate de partile sociale/actiunile, avand
posibilitatea de a le transfera fara
acordul expres al celuilalt sot. Vorbim deci de inca o exceptie de la regula impusa
de art. 346 NCC, partile sociale/actiunile unei societati, desi bunuri
comune pentru al caror transfer este necesara indeplinirea unor formalitati de publicitate prin registrul comertului, putand
fi instrainate fara consimtamantul ambilor soti. Interesant de discutat este
natura juridica si temeiul acestei norme legale. Are ea la baza un mandat tacit
reciproc sau este vorba de o norma imperativa impusa de lege? Pot sau nu partile
sa deroge de la ea? Daca am opta pentru
varianta mandatului tacit, ne vom afla in situatia in care toate operatiunile
se efectueaza datorita unui sir de prezumtii ale existentei acestui mandat, iar
consecinta va fi fara indoiala posibilitatea rasturnarii prezumtiei si
inlaturarii efectelor actului juridic prin anularea acestuia. Ori, scopul si
ratiunea acestei prevederi legale este de a se ocroti un interes general si de
a se asigura stabilitatea circuitului juridic. Prin urmare, consider ca norma
legala este una imperativa, posibilitatea sotilor de a stabili un alt regim de
actiune in aceasta situatie fiind
practic reglementata prin existenta celei de a doua varinate despre care
vorbeam si pe care o vom analiza ulterior. Bineinteles ca nu se exclude
posibilitatea acordarii de daune
interese aceluia dintre soti care a fost prejudiciat prin incheierea actului.
A doua
posibilitate prevazuta expres de alin. 3 al art. 349 NCC este cea in care calitatea de asociat poate fi recunoscuta
ambilor soti, daca exista manifestarea lor de vointa in acest sens. In
aceasta situatie se face aplicarea
prezumtiei de participare egala la
dobandirea bunurilor comune instituita prin art. 357 NCC, stabilindu-se ca
sotii vor detine fiecare un numar de actiuni/parti sociale echivalente cu “jumatate din valoarea bunului”. Norma este una dispozitiva, sotii putand
stabili prin conventie alte cote parti. In acest caz partile sociale/actiunile ce revin fiecaruia dintre soti sunt bunuri
proprii ale acestora, actiunile lor fiind astfel guvernate de regulile
inaceasta materie. Ne aflam in prezenta unei situatii in care, fara a inceta regimul matrimonial si fara a
se incheia un act de lichidare a acestuia, sotilor le este permisa scoaterea de sub acest regim a unui bun comun
si transformarea lui in bun propriu detinut in proprietate comuna pe cote
parti. Nu socotesc nimic neobisnuit
in aceasta, atata vreme cat este permisa impartirea bunurilor comune si efectuarea partajului in timpul casatoriei, fara ca regimul
matrimonial sa inceteze.
O tratare si o
discutie speciala o necesita prevederea cuprinsa in art. 327 NCC, conform careia “fiecare sot este liber sa
(...) dispuna, in conditiile legii, de veniturile incasate, ( n.a.: venituri rezultate din exercitarea profesiei),
cu respectarea obligatiilor ce ii revin privind cheltuielile casatoriei”. Este
sau nu este aceasta o norma care scoate veniturile oricaruia dintre soti, in
ciuda incadrarii lor clare in categoria bunurilor comune conform prevederilor
art. 341 NCC, din sfera acelor bunuri pentru a caror instrainare sau grevare cu
drepturi reale este necesar acordul ambilor soti? Din punctul meu de vedere
raspunsul este afirmativ . Legea contine dispozitii clare care permite sotilor sa constituie depozite bancare si sa dispuna de
ele, sa participe la constituirea unor societati comerciale aportand la capital
diverse sume de bani, iar aceste norme sunt in perfecta corelatie cu prevederea
mentionata si care face parte din regimul primar imperativ. In acelasi timp,
teza ultima a art. 327 NCC conditioneaza
posibilitatea oricaruia dintre soti de a dispune de veniturile sale de
indeplinirea obligatiilor privind suportarea cheltuielilor familiei lucru care, in practica, nu se va putea
constata decat printr-o declaratie in acest sens a celuilalt sot. Respectiva
declaratie nu va avea insa rolul unui acord cu privire la drepturile sotului
titular al veniturilor profesionale, ci
va reprezenta numai o confirmare a faptului ca acesta si-a indeplinit
obligatiile legale. Ori, pe cale de
consecinta, dreptul de dispozitie al oricaruia
dintre soti asupra veniturilor sale va ramane necenzurat de nevoia acordului si
a consimtamantului celuilalt sot.
In materia
actelor juridice pentru cauza de moarte, desi considerate a fi acte de
dispozitie, drepturile fiecaruia dintre soti sunt proprii acestuia si imposibil
de cenzurat de catre celalalt . Art. 350 NCC prevede ca “fiecare sot poate dispune prin legat de
partea ce i s-ar cuveni” din comunitatea de bunuri. Norma legala este una care deriva si se
coreleaza in mod firesc cu toate dispozitiile existente in materia
testamentului si a legatelor.
DANIELA NEGRILA
Notar public coordonator
Birou Notarial CONCORDIA
DANIELA NEGRILA
Notar public coordonator
Birou Notarial CONCORDIA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu