Faceți căutări pe acest blog

miercuri, 2 mai 2012

REGIMUL COMUNITATII LEGALE DE BUNURI


Este, in legislatia noastra actuala, regimul matrimonial legal. Aceasta inseamna ca, in toate situatiile in care sotii nu incheie o conventie matrimoniala  si nu opteaza pentru alegerea altui regim matrimonial, relatiile patrimoniale ale acestora se vor conduce dupa regulile  comunitatii legale.
Caracterul legal al acestui regim matrimonial nu rezulta explicit, nu este calificat ca atare  de textele odului civil, dar se face subinteles nu numai din  denumirea sa ci si din interpretarea diferitelor prevederi ale legii . Astfel, de exemplu, art. 313 alin. 3 NCC  dispune ca “neindeplinirea formalitatilor de publicitate face ca sotii sa fie considerati, in raport cu tertii de buna credinta, ca fiind casatoriti sub regimul matrimonial al comunitatii legale”, iar  art. 329 NCC prevede ca “alegerea altui regim matrimonial decat cel al comunitatii legale se face prin incheierea unei conventii matrimoniale. “
In masura in care a fost ales de catre soti ori viitorii soti, regimul matrimonial al comunitatii legale  are, pe toata durata supravietuirii sale, caracter imperativ – fapt prevazut expres de art. 359 NCC care dispune ca “orice conventie contrara prezentei sectiuni este lovita de nulitate absoluta in masura in care nu este compatibila cu regimul comunitatii conventionale”.

Functionarea  regimului matrimonial al comunitatii legale de bunuri

Alegerea acestui regim matrimonial  se poate face atat inainte de incheierea casatoriei, odata cu depunerea declaratiei de casatorie la serviciul de stare civila al  primariei unde urmeaza sa se incheie casatoria, cat si pe durata acesteia prin inlocuirea unui alt regim matrimonial – de separatie sau de comunitate conventionala – cu regimul legal al comunitatii de bunuri.
In principiu, pentru existenta valabila a acestui regim matrimonial, nu este necesara incheierea unei conventii matrimoniale, regulile sale fiind aplicabile  ca un efect al casatoriei si al optiunii sotilor de a  pune relatiile lor patrimoniale sub reglementarea legii,  fara  a  dori sa aplice acestora alte norme in afara celor  strict determinate de codul civil.  O conventie matrimoniala se poate totusi incheia chiar  si in cazul  regimului matrimonial legal, in vederea  reglementarii acelor raporturi cu privire la care legea le permite  sotilor sa deroge de la normele legale, de exemplu in  materia modului de participare la cheltuielile casatoriei sau al includerii unei clauze de preciput.
Prin urmare, alegerea regimului matrimonial al comunitatii legale de bunuri se face, in principiu,  intr-o varianta simpla sau chiar simplificata am putea spune, formalitatea legala a incheierii  conventiei matrimoniale putand sa lipseasca. Probabil ca acesta este unul dintre motivele pentru care, in afara educatiei  “istorice” a majoritatii populatiei,  regimul comunitatii legale este inca cel mai uzual dintre regimurile matrimoniale existente.
Modificarea regimului matrimonial al comunitatii legale de bunuri
Odata ales, regimul matrimonial al comunitatii legale  nu obliga la mentinerea lui decat pentru un an de la incheierea casatoriei ( art. 369 NCC). Dupa trecerea acestui termen sotii pot oricand si ori de cate ori doresc sa modifice regimul matrimonial legal, inlocuindu-l cu un altul, nefiind obligati decat la respectarea prevederilor legale cu privire la incheierea conventiilor matrimoniale. Prin urmare, sotii vor putea incheia un act de lichidare a regimului matrimonial al comunitatii legale  urmat de o conventie matrimoniala   care sa  cuprinda  noile reguli  pe care doresc sa le aplice casniciei lor in privinta raporturilor pecuniare. Nu este de neconceput  nici posibilitatea ca sotii aflati sub un alt regim matrimonial, de separatie sau de comunitate conventionala, sa opteze pentru incetarea acestuia si aplicarea  comunitatii legale de bunuri. In acest caz  se va incheia  actul de lichidare al  regimului matrimonial, fara a mai fi necesara o conventie matrimoniala, simpla prevedere din actul de lichidare in sensul manifestarii optiunii catre regimul matrimonial legal, bazata de fapt pe intreaga economie a codului civil in materie,  fiind suficienta pentru ca sotilor sa li se aplice acest regim.  Teoretic vorbind, o asemenea  clauza a actului de lichidare nici nu ar fi  necesara,  dar existenta  ei este totusi indicata practic  din punctul de vedere al informarii partilor si a dovezii manifestarii consimtamantului lor in sensul aplicarii acestui regim matrimonial.
Modificarea  continutului regimului matrimonial al comunitatii legale se poate face in timpul casatoriei atunci cand sotii, fara a dori inlocuirea acestuia, hotarasc numai  schimbarea  sau adaugarea   unor anumite prevederi a caror existenta  ori continut este lasat la aprecierea partilor. In acest caz,  sotii vor incheia o conventie matrimoniala fara a fi necesara intocmirea anterioara a unui act de lichidare a regimului matrimonial. Conventia matrimoniala se va intocmi cu respectarea formei autentice si a formalitatilor de publicitate cerute de lege.  
Incetarea regimului matrimonial al comunitatii legale se supune regulilor generale cuprinse in art. 319-320 NCC precum si in  art. 369 NCC, completate cu regulile speciale ale articolelor 355-357 NCC. Vom vorbi despre doua posibilitati  de incetare a regimului matrimonial legal: una in timpul casatoriei, produsa ca urmare a vointei sotilor de a-si schimba regimul matrimonial si una produsa prin efectul legii, in caz de incetare, desfacere, anulare sau constatare a nulitatii casatoriei.
1. Incetarea regimului matrimonial in timpul casatoriei este rezultatul  exclusiv al vointei partilor care, considerand ca acest regim matrimonial nu mai este in masura sa satisfaca necesitatile concrete ale casatoriei, decid inlocuirea lui cu un altul. Codul civil reglementeaza aceasta posibilitate prin art. 369, sub sectiunea  referitoare la “modificarea regimului matrimonial”.  Chiar daca terminologic vorbind redactarea nu este una dintre cele mai fericite,  prevederea legala vizeaza situatiile in care sotii convin asupra schimbarii, inlocuirii regimului matrimonial legal cu un altul.
Ca si conditii, asa cum afirmam anterior, nu este necesara decat implinirea termenului de un an de la incheierea casatoriei. Din punct de vedere al formei trebuie sa fie indeplinite conditiile cerute de lege cu privire la lichidarea regimului matrimonial si la incheierea unei conventii matrimoniale, acte solemne, pentru care  forma autentica este prevazuta ad validitatem, si cu privire la care este necesar a fi indeplinite  formalitatile de publicitate cerute de art. 334-335 NCC.
Procedural vorbind, pentru incetarea regimului matrimonial in timpul casatoriei este necesara incheierea unui act de lichidare a acestuia , fie in forma autentica notariala fie pe cale judecatoreasca, astfel cum se dispune in art. 320 NCC  coroborat cu art. 355 alin 1 NCC.
Chiar daca intre “incetarea regimului matrimonial” si  “lichidarea regimului matrimonial” exista  diferente  evidente de continut ( prima notiune referindu-se la stingerea, desfiintarea regimului matrimonial in timp ce a doua defineste actul, procedeul juridic, forma prin care incetarea regimului matrimonial se concretizeaza, echivalenta practic cu actul de lichidare a acestuia ), in materia incetarii regimului matrimonial in timpul casatoriei  cele doua notiuni se suprapun, pierzandu-si independenta, astfel incat incetarea regimului matrimonial nu este cu putinta decat in masura realizarii lichidarii regimului matrimonial, fiind practic conditionata de aceasta .  Concluzia deriva din continutul art. 355 alin 2 NCC care spune ca “pana la finalizarea lichidarii comunitatea subzista atat in privinta bunurilor cat si in privinta obligatiilor”.  Termenul de “comunitate” il vom interpreta in aceasta situatie ca referindu-se la insusi regimul  matrimonial al comunitatii legale, iar nu la caracterul proprietatii devalmase a asotilor. Asa cum am arata in materia principiilor si a caracterelor regimurilor matrimoniale,  intr-o casatorie nu este posibila decat  guvernarea unui singur regim matrimonial, coexistenta si suprapunerea acestora fiind practic inadmisibila. Prin urmare, niciun alt  regim matrimonial nu va putea sa inceapa inainte ca vechiul regim  matrimonial al comunitatii legale sa fi incetat. Pentru ca regimul matrimonial  sa poate fi considerat ca “incetat” este necesar sa se incheie un act de lichidare, “prin buna invoiala sau, in caz de neintelegere, pe cale judiciara”.  Fiind vorba de incetarea si respectiv lichidarea regimului matrimonial in timpul casatoriei, presupunem ca, in regula generala,  practica va fi cea a lichidarii prin buna invoiala,  fiind destul de greu de  admis ca dupa o lichidare judiciara a regimului matrimonial casatoria respectiva ar mai putea  continua. Nu imposibil, insa, practica  demonstrand ca  multe dintre alternativele cvasi-imposibile teoretic sunt pe deplin valabile in viata reala.  Actul de lichidare se va incheia deci in principiu in forma autentica notariala, fiind supus formalitatilor de publicitate prevazute de art. 334-335 NCC.  Pasul imediat urmator va fi acela al incheierii unei conventii matrimoniale cu privire la regimul matrimonial nou ales,  opinia mea fiind ca cele doua acte trebuie sa fie incheiate in aceeasi zi, in mod succesiv unul fata de altul, bineinteles primul fiind actul de lichidare. Spun aceasta intrucat , conform legii, ori de cate ori sotii nu incheie o conventie matrimoniala  ei sunt prezumati a se afla sub regimul comunitatii legale de bunuri, ceea ce ar insemna ca pentru orice interval scurs intre actul de lichidare si conventia matrimoniala sa fie necesara incheierea unui nou act de lichidare a regimului matrimonial.  Incetarea regimului matrimonial in timpul casatoriei are ca efect principal partajarea bunurilor comune ale sotilor si regularizarea datoriilor.  
Prin actul de lichidare a regimului matrimonial al comunitatii legale de bunuri se stabileste in primul rand cota de participare a fiecarui sot la  dobandirea bunurilor comune, plecand de la prezumtia stabilita de art. 357 alin. 2 NCC ca acestia au avut o contributie egala. Bineinteles ca  este cu putinta ca, in urma acordului  reciproc al sotilor sau a dovezilor prezentate de catre acestia instantei, cota de contributie la dobandirea bunurilor comune sa fie alta decat cea  prevazuta de codul civil. Tot prin actul de lichidare a regimului matrimonial sotii preiau bunurile lor proprii, fie ca este vorba de o proprietate exclusiva fie de o proprietate pe cote parti. Odata incheiat actul de lichidare, regimul matrimonial al comunitatii de bunuri inceteaza, chiar daca nu s-a incheiat si un act de partaj al bunurilor. Pana la realizarea acestuia, sotii vor ramane proprietari pe cote parti asupra tuturor  bunurilor pe care in timpul regimului comunitatii legale de bunuri le-au detinut in devalmasie. Sigur ca alternativa cea mai buna este ca si actul de partaj sa se incheie imediat dupa actul de lichidare a regimului matrimonial, dar aceasta operatiune nu este imperativ ceruta de lege si prin urmare sotii o pot realiza oricand, urmand regulile impartelii din dreptul comun atunci cand un bun este detinut in coproprietate de mai multe persoane.
Partajul bunurilor comune se poate face atat prin buna invoiala cat si prin instanta, legea neavand nicio prevedere speciala fata de regulile generale.  Singura prevedere de care trebuie  sa se tina seama  este in materia obligatiilor  asumate de oricare dintre soti pentru acoperirea cheltuielilor  obisnuite ale casatoriei si a celor legate de  cresterea si educarea copiilor,  pentru  care legea  dispune o raspundere solidara, conform art. 364 alin. 2 NCC.   
2. Incetarea regimului matrimonial ca urmare a anularii, declararii nulitatii, desfacerii sau incetarii casatorei se  produce nu in temeiul vointei partilor ci prin efectul legii, aceasta legand consecinta stoparii raporturilor patrimoniale dintre soti de desfiintarea, desfacerea sau incetarea  casatoriei.
O discutie comuna tuturor acestor situatii de incetare a regimului matrimonial este analiza prevederilor art. 355 NCC,  mai exact a  dispozitiei acestuia care stabileste ca “pana la finalizarea lichidarii, comunitatea subzista atat in privinta bunurilor cat si a obligatiilor”.  Spre deosebire de incetarea regimului matrimonial in timpul casatoriei, in materia pe care o analizam acum trebuie sa facem distinctia neta intre notiunea de “incetare a regimului matrimonial” si cea de “lichidare a regimului matrimonial”. Principiul de la care plecam este acela al legaturii indisolubile dintre casatorie si regimul matrimonial, in sensul ca, asa cum nu este de imaginat o casatorie in lipsa unui regim matrimonial aplicabil, tot asa nu este posibil ca regimul matrimonial sa supravietuiasca dincolo de momentul in care casatoria a incetat. Prin urmare, momentul incetarii regimului matrimonial va fi cel prevazut de lege functie de situatia concreta, lichidarea acestuia nemaiavand  nicio relevanta si nemaireprezentand o conditie a incetarii. Termenul de “comunitate” il vom interpreta de aceasta data ca vizand tipul proprietatii, iar nu regimul matrimonial in sine.
Astfel, pentru  situatiile in care regimul matrimonial inceteaza in urma declararii nulitatii, anularii sau desfacerii casatoriei prin divort  regulile aplicabile vor fi aceleasi. In temeiul art. 385 NCC, regimul matrimonial inceteaza intre soti inca din momentul depunerii cererii de divort sau, in cazul divortului prin acord, de la data separatiei in fapt a sotilor, daca se solicita aceasta. Ca si act juridic, sotii vor incheia actul de lichidare a regimului matrimonial, cu respectarea formelor cerute de lege, urmat, la libera lor apreciere, de partajul bunurilor comune si de regulariarea datoriilor, insa incetarea propriu-zisa a regimului matrimonial u va mai fi conditionata  de acesta.
In situatia in care casatoria  inceteaza  prin decesul unuia dintre soti, momentul incetarii  regimului matrimonial este chiar data decesului persoanei, deci data deschiderii mostenirii. Pentru aceste cazuri, art. 355 alin. 3 NCC  stipuleaza expres ca “lichidarea se face intre sotul supravietuitor si mostenitorii sotului decedat”.  Este vorba, bineinteles, de actul de lichidare care se va incheia  fie in forma autentica fie pe calea instantei in caz de neintelegeri intre parti.  Actul de lichidare se poate autentifica in cursul dezbaterii mostenirii, el fiind mentionat in certificatul de mostenitor eliberat la finalizarea acesteia. Nici in aceasta privinta legea nu face vreo precizare speciala in materia modalitatii de lichidare sau de impartire a bunurilor, limitandu-se a  specifica numai faptul ca “obligatiile sotului decedat se divid intre mostenitori proportional cu  cotele ce le revin din mostenire”.


Categorii de bunuri in cadrul regimului matrimonial al comunitatii legale si drepturile  sotilor asupra acestora.

Specific regimului comunitatii legale este faptul ca in patrimoniul sotilor se vor distinge mai multe categorii de bunuri, determinand existenta  a cel putin trei mase patrimoniale: masa de bunuri proprii ale sotului, masa de bunuri proprii ale sotiei si masa de bunuri comune ale ambilor soti. Pentru acest motiv putem califica acest regim matrimonial ca fiind unul de  comunitate partiala a sotilor, iar nu de comuitate integrala, totala.
Proprietatea comuna a sotilor este una devalmasa, art. 339 NCC stabilind ca “bunurile dobandite in timpul regimului comunitatii legale de oricare dintre soti sunt , de la data dobandirii lor, bunuri comune in devalmasie ale sotilor”.  Bunurile proprii ale fiecaruia dintre soti sunt enumerate de art. 340 NCC, iar caracterul acestora este subsidiar si special fata de bunurile comune. 

1. Bunurile proprii ale fiecaruia dintre soti  sunt, asa cum spuneam enumerate limitativ de art. 340 NCC. Din enumerarea legala lipsesc, insa,  bunurile dobandite de oricare dintre soti prin acte cu titlu oneros inaintea casatoriei. Care este motivul acestei omisiuni este greu de stabilit, ratiunea legiuitorului fiind una care de multe ori necesita investigatii ample. Cert este insa ca lipsa acestei categorii de bunuri din  enumerarea  facuta de art. 340 nu va schimba regimul juridic al acestor bunuri, transformandu-le din bunuri proprii in bunuri comune. Singura  situatie cand  acest regim juridic ar putea fi modificat intervine numai prin vointa partilor, atunci cand sotii aplica mariajului lor un regim matrimonial de comunitate conventionala in care hotarasc sa extinda comunitatea si asupra anumitor bunuri proprii dobandite anterior casatoriei prin acte juridice cu titlu oneros.
In privinta bunurilor mobile  dobandite anterior casatoriei, indiferent de modul lor de dobandire, art. 343 alin 3 NCC prevede obligatia sotilor de a intocmi, inainte de incheierea casatoriei, un inventar in forma scrisa, autentica sau sub semnatura privata. La intocmirea inventarului este indicat sa participe ambii soti iar inscrisul sa fie semnat de amandoi. Rolul inventarului este acela de a proba caracterul de bun propriu al bunurilor cuprinse in el, lipsa unui asemenea inscris determinand aplicarea prezumtiei legale ca bunurile respective sunt bunuri comune. Aceasta prezuntie este una relativa, legea permitand aplicarea ei “pana la proba contrara” care se va putea face intre soti cu orice mijloc de proba iar fata de terti, inclusiv intr-o eventuala actiune in instanta, cu actele de dobandire.
Referitor la bunurile imobile dobandite anterior casatoriei, prin acte juridice cu titlu oneros, dovada regimului lor juridic este una facila, avand in vedere formalitatile speciale la care este supus transferul drepturilor reale imobiliare. Cu privire la acestea nu este necesara cuprinderea lor intr-un inventar, dar daca totusi partile  decid sa faca acest lucru nu este cu nimic interzis.
In categoria bunurilor proprii vor intra toate acele bunuri dobandite de soti prin mostenire legala sau testamentara  precum si prin donatie, indiferent  daca momentul dobandirii este situat in timpul sau inaintea casatoriei.  Exceptia acestei reguli o constituie cazul in care dispunatorul, donator sau testator, a prevazut ca bunurile devin comune. Cu privire la acest aspect discutiile pot fi multiple, mai ales in cazul donatiei, intrucat se poate pune problema, atunci cand contractul de donatie este semnat numai de catre unul dintre soti ( donatarul ) in ce masura, in ciuda prevedrii dispunatorului, sotul donatarului poate fi obligat sa accepte sau nu liberalitatea facuta si in favoarea sa. Daca ne gandim la prevederile art. 345 alin 2 NCC care permite oricaruia dintre soti sa incheie acte de dobandire a bunurilor comune, fara sa faca distinctie in raport de caracterul oneros sau gratuit al acestor acte, ar trebui sa tragem concluzia ca nu este necesar consimtamantul sotului donatarului la incheierea actului de donatie in care dispunatorul decide ca bunul sa fie comun. Aceeasi concluzie am putea sa o tragem daca ne gandim ca actul ar putea avea caracterul unei stipulatii  pentru altul, sotul donatarului avand calitatea  de tert beneficiar, deci nefiind obligatorie prezenta sa la incheierea contractului. Simplitatea discutiei nu mai este aceeasi daca ne vom afla insa in prezenta unei donatii cu sarcini,  stabilind caracterul obligatiei ca fiind una personala, a sotului donatar care a incheiat contractul, in timp ce bunul dobandit devine comun.   Tot bunuri proprii sunt si cele de uz personal precum si cele destinate exercitarii profesiei oricaruia dintre soti (daca nu fac parte dintr-un fond de comert), precum si fructele bunurilor proprii si orice bunuri care inlocuiesc un bun propriu.
Data fiind enumerarea care nu comporta probleme speciale in afara celor deja discutate, vom trece la  analiza drepturilor pe care le are fiecare dintre soti cu privire la bunurile sale proprii. Regula de baza este cea a egalitatii dintre soti, fiecare dintre ei putandu-si  gestiona deplin bunurile pe care le detine, fara a avea nevoie de  acordul sau autorizarea celuilalt sot. Exceptia de la aceasta regula o reprezinta numai locuinta familiei precum si bunurile care o mobileaza si decoreaza, daca ele sunt propii numai unuia dintre soti. Asa cum am mai spus si cu alte ocazii, statutul de locuinta a familiei acordata bunului propriu al unui sot functioneaza ca o veritabila limitare a dreptului de proprietate a acestuia. Astfel, conform art. 322 NCC, sotul proprietar exclusiv nu va putea incheia niciun act de dispozitie avand ca obiect locuinta familiei si nu va putea afecta in niciun mod folosinta acesteia decat cu acordul scris al celuilalt sot. Tot de consimtamantul sotului neproprietar va fi nevoie si pentru a dispune sau deplasa din locuinta familiei acele bunuri mobile care o decoreaza si mobileaza, chiar  daca acestea sunt proprietatea exclusiva numai a unuia dintre soti.
La libera sa apreciere, oricare dintre soti poate acorda puteri de reprezentare celuilalt  sot in vederea  efectuarii oricaror operatiuni juridice pe care el insusi ar avea dreptul sa le indeplineasca. Legea nu distinge dupa cum este vorba despre acte concrete sau despre un mandat general si nici nu reglementeaza  in mod special acest domeniu, decizia apartinand in totalitate sotului mandant care este suveran in manifestarea sa de vointa, sub normele generale ale reprezentarii si contractului de mandat. In aceasta materie nu avem de-a face cu o gestiune comuna a bunurilor ci este vorba numai de reprezentarea unuia dintre soti in vederea efectuarii anumitor acte sau operatiuni juridice, sotul reprezentant actionand strict in numele celui reprezentat.
La fel se petrec lucrurile si in materia mandatului judiciar care, in afara faptului ca este dispus de catre instanta de tutela in conditiile art. 315 NCC, va cunoaste si se va supune tot regulilor reprezentarii si mandatului obisnuit.
Cu adevarat o exceptie de la regula gestiunii personale asupra bunurilor proprii este situatia in care, atunci cand unul dintre soti incheie acte juridice prin care pune in pericol grav interesele familiei, celalalt sot poate cere instantei de tutela sa conditioneze dreptul de dispozitie al sotului vinovat de o astfel de comportare  de existenta consimtamantului sotului prejudiciat. Masura are insa caracter exceptional, atat din punct de vedere al aplicarii sale cat si din punct de vedere al duratei care nu poate fi mai mare de doi ani. Intrucat art. 316 NCC nu distinge dupa cum este vorba despre bunuri comune sau bunuri proprii, prin urmare vom considera ca interdictia de a dispune in lipsa consimtamantului celuilalt sot se poate aplica asupra tuturor categoriilor de bunuri apartinand sotilor casatoriti sub regimul comunitatii legale. 

2. Bunurile comune ale sotilor sunt toate acele bunuri pe care ei le-au dobandit in timpul regimului comunitatii legale de bunuri, cu exceptia celor enumerate la art. 340 NCC. Cu privire la bunurile comune, codul civil instituie doua prezumtii. In primul rand este vorba despre prezumtia ca toate aceste bunuri sunt comune, iar “ calitatea de bun comun nu trebuie dovedita”, dupa cum enunta art. 343 alin 1 NCC. In al doilea rand, art. 357 alin 2 NCC stabileste regula contributiei egale la dobandirea bunurilor comune, prezumtie care subzista “pana la proba contrara” si care, prin urmare, va putea fi inlaturata prin orice mijloc de proba.
La dobandirea bunurilor comune se vor lua in considerare toate veniturile sotilor, iar munca in gospodarie a oricaruia dintre soti va fi si ea considerata contributie la cheltuielile casatoriei. Referitor la aceasta ultima prevedere legala pe care am mentionat-o, cuprinsa in art.  326 NCC, observam ca ea nu reia practica judiciara anterioara, conform careia “munca in gospodarie a sotiei este considerata contributie la dobandirea bunurilor comune” ci absolva pe sotul care, neavand venituri proprii cu care sa participe la cheltuielile familiei, se degreveaza de aceasta sarcina prestand munca necesara efectiv gospodariei.
Pentru calificarea unui bun ca fiind comun nu este necesara dovedirea participarii ambilor soti la dobandirea lui, dupa cum nu este necesar nici ca la incheierea actului de dobandire sa fie prezenti amandoi soti, art. 345 alin. 2 stabilind ca “fiecare sot poate incheia singur (...) acte de dobandire a bunurilor  comune. “
Noutatea pe care o aduce codul civil fata de reglementarea anterioara este ca in definitia bunurilor comune se stabileste clar si tipul proprietatii, respectiv proprietatea comuna in devalmasie. Reglementata de art. 667-668 NCC, proprietatea devalmasa este cea  in care “dreptul de proprietate apartine concomitent mai multor persoane fara ca vreuna dintre acestea sa fie titularul unei cote-parti determinate din dreptul de proprietate”.  Izvorul devalmasiei sotilor este legea, ceea ce inseamna ca acele cupluri care nu doresc aplicarea acesteia forme de proprietate trebuie sa iasa de sub regimul matrimonial al comunitatii legale si sa se supuna unui regim de separatie de bunuri, in care tipul proprietatii poate fi una pe cote parti .
Calitatea de bun comun fiind prezumata de lege, aceasta da dreptul oricaruia dintre soti sa faca mentiune in orice registru de publicitate despre apartenenta unui bun la comunitate (art. 344 NCC), indiferent daca a contribuit sau nu la dobandirea acestuia si indiferent daca a participat sau nu la incheierea actului juridic de dobandire.
O categorie de bunuri al caror regim juridic a fost extrem de controversat sub legislatia anterioara o reprezinta veniturile din munca si altele asimilate acestora si care, in noul cod civil, isi gasesc o reglementare clara. Prin art. 341 NCC se dispune ca toate aceste venituri “sunt bunuri comune, indiferent de data dobandirii lor, insa numai in cazul in care creanta privind incasarea lor devine  scadenta in timpul comunitatii”. Asadar, calitatea de bunuri comune a veniturilor din munca si a celor asimilate acestora este certa dar conditionata de momentul scadentei creantei de incasare, legea cerand ca aceasta sa se situeze in cursul existentei regimului comunitar legal.
In legatura cu bunurile comune sotii au drepturi egale, gestionarea patrimoniului  fiind una  comuna. Legea face distinctie asupra modului comun sau individual in care  sotii pot actiona in functie de  felul actului care se incheie: de conservare, administrare sau dispozitie.
Astfel, fiecare dintre soti poate folosi bunul comun fara consimtamantul expres al celuilalt sot ( art. 345 alin 1 NCC ), indiferent ca este vorba despre bunuri mobile ori imobile.  Actele de conservare si de administrare a bunurilor comune, fiind acte care profita ambilor soti si care au ca scop intretinerea bunurilor respective sau obtinerea unui beneficiu comun dintr-o utilizare proprie si conforma destinatiei lor, pot fi deasemenea incheiate de catre oricare dintre soti, fara consimtamantul celuilalt ( art. 345 alin 2 NCC). Legea instituie deci o prezumtie de mandat tacit reciproc in privinta actelor de folosinta in interes propriu, a celor de conservare si administrare a bunurilor comune, posibilitatea sotilor de a incheia singuri asemenea acte nefiind sub nici o forma o exceptie de la regula gestiunii comune a sotilor ci numai o modalitate de usurare a circuitului juridic si a activitatilor patrimoniale obisnuite unei casnicii.
Pe aceleasi considerente si legand actele juridice de dobandire a bunurilor comune de actiunea de administrare a patrimoniului comun, art. 345 alin. 2 NCC permite sotilor sa incheie singuri acte de dobandire a bunurilor comune, indiferent ca acestea sunt mobile ori imobile.
Fiind edictate in scopul facilitarii circuitului juridic civil si avand sub protectia sa interese personale, normele pe care le-am mentionat mai sus statueaza ca sanctiune pentru prejudiciul cauzat aceluia dintre soti care nu participat la incheierea actului numai daune interese din partea celui care a incheiat actul, “fara a fi afecate  drepturile dobandite de tertii de buna credinta” – dupa cum formuleaza expres alin. 4 al art. 345 NCC.
In schimb, modificarea destinatiei unui bun comun este asimilata actelor de dispozitie, neputand fi efectuata decat cu acordul ambilor soti ( art. 345 alin. 1 NCC).  
Regula in materia actelor de dispozitie este cea  a acordului expres al ambilor soti. Art. 346 NCC reprezinta dreptul comun in materia si edicteaza ca “actele de instrainare sau de grevare cu drepturi reale avand ca obiect bunuri comune nu pot fi incheiate  decat cu acordul ambilor soti”,  ceea ce presupune participarea comuna a cestora la incheierea actului juridic respectiv, fie personal fie prin reprezentant – legal sau conventional.  Isi vor  gasi aici aplicarea prevederile regimului primar imperativ referitoare la mandatul conventional si judiciar,  oricare dintre soti putand fi reprezentat la incheierea unui act de catre celalalt  sot, ceea ce inseamna in esenta ca, asa cum casatoria presupune  existenta unor interese personale comune, tot asa si in planul relatiilor patrimoniale se prezuma ca sotii nu pot avea altfel de relatii decat convergente, pentru ca, in caz contrar, s-ar fi presupus o contradictorialitate de interese ceea ce ar fi dus la imposibilitatea reprezentarii reciproce a sotilor.
Ca orice regula care “se respecta”, si aceasta cunoaste mai multe exceptii. Prima dintre ele este  prevazuta de chiar alin. 2 al art. 346 NCC si se refera la acele acte de dispozitie cu titlu oneros care au ca obiect “bunuri mobile comune a caror instrainare nu este supusa, potrivit legii,  anumitor formalitati de publicitate”, acte ce pot fi incheiate si numai de catre unul dintre soti, sub prezumtia unui mandat tacit reciproc.  Ceea ce remarcam in privinta acestei dispozitii, este nu numai caracterul sau exceptional ci si caracterul sau limitat  sub doua aspecte: natura bunurilor care fac obiectul actului ( numai acele bunuri care nu necesita pentru instrainare efectuarea anumitor formalitati de publicitate ) si felul actului care se incheie ( numai acte de dispozitie cu titlu oneros, actele juridice cu titlu gratuit ramanand supuse regimului juridic general ).  Cea de a doua exceptie de la regula acordului comun pentru incheierea actelor de dispozitie ce au ca obiect bunuri comune o reprezinta prevederea art. 317 alin 2 si 3  NCC care se refera la posibilitatea pe care o are oricare dintre soti de a face singur, “fara consimtamantul celuilalt”, depozite bancare,  si de a dispune liber, deasemenea fara acordul celuilalt, de sumele existente in respectivele conturi.  Aceasta prevedere, care tine de regimul primar imperativ,  prevaleaza practic in raport de dispozitia  existenta in materia regimului comunitatii legale ( cea referitoare la necesitatea acordului comun in materia actelor de dispozitie ) iar  continutul sau se leaga de prima exceptie pe care am analizat-o in sensul ca bunurile ce fac obiectul actelor juridice – respectiv sume de bani – reprezinta bunuri pentru a caror instrainare cu titlu oneros nu  este necesara indeplinirea unor formalitati de publicitate.  In sine, norma legala cuprinde referiri la  doua tipuri de acte. Pe de o parte este vorba despre  acte de administrare a patrimoniului comun – intrucat constituirea unor depozite bancare se incadreaza in acesta categorie – si cu privire la care legea nu se abate de la regula generala, cea cuprinsa in art. 345 NCC, bazandu-se pe acelasi mandat tacit reciproc. Pe de alta parte este vorba de acte de dispozitie – intrucat posibilitatea de a opera in conturile respecive si de a dispune de sumele existente se incadreaza in aceasta categorie de acte – si cu privire la care exceptia continuta de art. 317 alin 2 si 3 NCC  are o sfera mai larga de aplicare decat cea cuprinsa in art. 346 alin 2 NCC in sensul ca legea nu mai distinge intre actele cu titlu oneros sau gratuit, ceea ce inseamna ca acela dintre soti care este titular al contului bancar va putea efectua orice fel de operatiuni, chiar daca acestea au caracter gratuit ( de exemplu, transferarea unor sume de bani intr-un alt cont, al unei terte persoane, cu titlu de donatie ).  In fine, cea de-a treia exceptie este instituita de alin 3  al art 346 si se refera la “darurile obisnuite” -  notiune care, cred eu, in practica va da nastere unor solutii diferite intrucat natura si continutul a ceea ce inseamna “obisnuit” va trebui tratat si luat in considerare in functie de situatia economico-sociala, obiceiurile, statutul sotilor, destinatarul darurilor, etc, pentru fiecare caz in parte.Ultima exceptie este situata in materia aporturilor de bunuri comune la caputalul unei societati si ne vom referi la ea la momentul oportun.
Sanctiunea nerespectarii regulei generale a acordului ambilor soti in privita actelor de dispozitie asupra bunurilor comune este nulitatea relativa, dispusa expres de art. 347 NCC. Bineinteles, insa, ca actul va fi susceptibil de confirmare in conditiile art. 1262-1263 NCC, sotul care a lipsit la incheierea actului putand astfel sa acopere viciul initial, intregindu-i valoarea juridica.  Din considerente care tin de securitatea circuitului juridic civil legea protejeaza pe tertii dobanditori de buna credinta, aparandu-i de posibilitatea si de  efectele negative ale anularii actului, sotul prejudiciat prin actiunile partenerului  sau avand impotriva acestuia o actiune pentru obtinerea de daune interese. Remarcam,insa, faptul ca prevederile art. 347 alin 2 NCC reprezinta o exceptie de la principiul prezumarii bunei credinte, cerand tertului dobanditor, pentru a-l putea considera ca fiind de buna credinta, sa fi “depus diligenta necesara  pentru a se informa cu privire la  natura bunului”.  Prin urmare, acesta va trebui sa dovedeasca faptul ca, anterior incheierii actului, a verificat toate registrele de publicitate si ca, in urma respectivelor verificari, nu a rezultat natura de bun comun a obiectului actului juridic.  
O categorie speciala de acte, tratata separat de lege, deci avand un loc special in economia acesteia, este cea a aporturilor constand in bunuri comune la o societate sau pentru dobandirea de parti sociale ori actiuni. Situand regimul aporturilor in categoria actelor de dispozitie, codul civil instituie aceeasi regula a necesitatii acordului ambilor soti in privinta aportarii de bunuri comune la capitalul  unei societati. Nu se face distinctie intre categoriile de bunuri, mobile ori imobile, dupa cum nu se acorda un regim special nici aporturilor in sume de bani, ceea ce inseamna ca toate acestea se vor judeca dupa dreptul comun. Prin urmare, in materia bunurilor imobile vom aplica regula necesitatii incheierii actului in forma autentica si a inscrierii lui in cartea funciara, iar in materia bunurilor mobile vom actiona dupa regulile art. 346 NCC, diferentiind dupa cum este vorba de bunuri pentru a caror transmisiune  este necesara efectuarea unor formalitati de publicitate – caz in care se va cere acordul ambilor soti – si bunuri  pentru a caror instrainare nu este necesara efectuarea unor forme de publicitate – caz in care se va prezuma mandatul tacit reciproc. In cazul aporturilor constand in sume de bani va opera acelasi mandat tacit reciproc. Consider ca, ori de cate ori se impune existenta acordului ambilor soti, acesta trebuie sa fie dat in forma scrisa, nu numai ad probationem ci ad validitatem, altfel ce rost ar mai fi avut prevederea din teza finala a alin. 1 al art. 349 NCC care vorbeste despre “sotul care nu si-a dat consimtamantul scris la intrebuintarea bunurilor comune”.  
Ca si regula generala,  incheierea unor asemenea acte fara acordul ambilor soti este sanctionata cu aceeasi nulitate relativa, cu exceptia societatilor  comerciale “ale caror actiuni sunt  tranzactionate pe o piata reglementata”, in cazul carora sotul “care nu si-a dat consimtamantul scris la intrebuintarea bunurilor comune” are la indemana numai o actiune  pentru obtinerea de daune interese de la celalalt sot.   
Caracterul exceptional al normelor instituite in materia aporturilor la capitalul unei societati incepe abia in alin. 2 al art. 349 NCC, prima parte a acestuia avand in special rolul de a sublinia regula generala deja cunoscuta. Sunt reglementate doua posibilitati.
 In prima dintre ele,  desi a aportat bunuri comune, calitatea de asociat este recunoscuta numai sotului care si-a exprimat vointa in acest sens, dar partile sociale/actiunile  vor fi tot bunuri comune, iar beneficiile rezultate din respectiva activitate, inclusiv pretul obtinut in urma vanzarii cotei de participare la capital vor fi tot bunuri comune. Chiar si asa, in ciuda acestui statut, sotul care are calitatea de asociat poate efectua orice operatiuni legate de partile sociale/actiunile, avand posibilitatea de a le  transfera fara acordul expres al celuilalt sot. Vorbim deci de inca o exceptie de la regula  impusa de art. 346 NCC, partile sociale/actiunile unei societati, desi bunuri comune pentru al caror transfer este necesara indeplinirea unor formalitati  de publicitate prin registrul comertului, putand fi instrainate fara consimtamantul ambilor soti. Interesant de discutat este natura juridica si temeiul acestei norme legale. Are ea la baza un mandat tacit reciproc sau este vorba de o norma imperativa impusa de lege? Pot sau nu partile  sa deroge de la ea? Daca am opta pentru varianta mandatului tacit, ne vom afla in situatia in care toate operatiunile se efectueaza datorita unui sir de prezumtii ale existentei acestui mandat, iar consecinta va fi fara indoiala posibilitatea rasturnarii prezumtiei si inlaturarii efectelor actului juridic prin anularea acestuia. Ori, scopul si ratiunea acestei prevederi legale este de a se ocroti un interes general si de a se asigura stabilitatea circuitului juridic. Prin urmare, consider ca norma legala este una imperativa, posibilitatea sotilor de a stabili un alt regim de actiune in aceasta situatie fiind  practic reglementata prin existenta celei de a doua varinate despre care vorbeam si pe care o vom analiza ulterior. Bineinteles ca nu se exclude posibilitatea  acordarii de daune interese aceluia dintre soti care a fost prejudiciat prin incheierea actului.
A doua posibilitate prevazuta expres de alin. 3 al art. 349 NCC este cea in care calitatea de asociat poate fi recunoscuta ambilor soti, daca exista manifestarea lor de vointa in acest sens. In aceasta situatie se face aplicarea prezumtiei de participare egala  la dobandirea bunurilor comune instituita prin art. 357 NCC, stabilindu-se ca sotii vor detine fiecare un numar de actiuni/parti sociale echivalente cu  “jumatate din valoarea bunului”.  Norma este una dispozitiva, sotii putand stabili prin conventie alte cote parti. In acest caz partile sociale/actiunile ce revin fiecaruia dintre soti sunt bunuri proprii ale acestora, actiunile lor fiind astfel guvernate de regulile inaceasta materie. Ne aflam in prezenta unei situatii in care, fara a inceta regimul matrimonial si fara a se incheia un act de lichidare a acestuia, sotilor le este permisa  scoaterea de sub acest regim a unui bun comun si transformarea lui in bun propriu detinut in proprietate comuna pe cote parti.  Nu socotesc nimic neobisnuit in aceasta, atata vreme cat este permisa impartirea bunurilor comune  si efectuarea partajului  in timpul casatoriei, fara ca regimul matrimonial sa inceteze.
 O tratare si o discutie speciala o necesita prevederea cuprinsa in art. 327 NCC, conform careia “fiecare sot este liber sa (...) dispuna, in conditiile legii, de veniturile incasate, ( n.a.:  venituri rezultate din exercitarea profesiei), cu respectarea obligatiilor ce ii revin privind cheltuielile casatoriei”. Este sau nu este aceasta o norma care scoate veniturile oricaruia dintre soti, in ciuda incadrarii lor clare in categoria bunurilor comune conform prevederilor art. 341 NCC, din sfera acelor bunuri pentru a caror instrainare sau grevare cu drepturi reale este necesar acordul ambilor soti? Din punctul meu de vedere raspunsul este afirmativ . Legea contine dispozitii clare  care permite sotilor sa  constituie depozite bancare si sa dispuna de ele, sa participe la constituirea unor societati comerciale aportand la capital diverse sume de bani, iar aceste norme sunt in perfecta corelatie cu prevederea mentionata si care face parte din regimul primar imperativ. In acelasi timp, teza ultima a art. 327 NCC  conditioneaza posibilitatea oricaruia dintre soti de a dispune de veniturile sale de indeplinirea obligatiilor privind suportarea cheltuielilor familiei  lucru care, in practica, nu se va putea constata decat printr-o declaratie in acest sens a celuilalt sot. Respectiva declaratie nu va avea insa rolul unui acord cu privire la drepturile sotului titular al  veniturilor profesionale, ci va reprezenta numai o confirmare a faptului ca acesta si-a indeplinit obligatiile legale.  Ori, pe cale de consecinta, dreptul de dispozitie al  oricaruia dintre soti asupra veniturilor sale va ramane necenzurat de nevoia acordului si a consimtamantului celuilalt sot.
In materia actelor juridice pentru cauza de moarte, desi considerate a fi acte de dispozitie, drepturile fiecaruia dintre soti sunt proprii acestuia si imposibil de cenzurat de catre celalalt . Art. 350 NCC prevede   ca “fiecare sot poate dispune prin legat de partea ce i s-ar cuveni” din comunitatea de bunuri.  Norma legala este una care deriva si se coreleaza  in mod firesc cu  toate dispozitiile existente in materia testamentului si a legatelor.  

DANIELA NEGRILA
Notar public coordonator
Birou Notarial CONCORDIA



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu