DATA
DESCHIDERII MOŞTENIRII :
Este reprezentată de momentul decesului unei
persoane ( art. 954 alin 1 NCC)
1. Moartea persoanei
fizice reprezintă momentul încetării atât a capacităţii de folosinţă a acesteia
( art 35 NCC ) cât şi a capacităţii sale de exerciţiu. Pe cale de consecinţă,
este prilejul cu care toate drepturile şi obligaţiile persoanei fizice,
nemaiputând fi exercitate de către titularul lor, se sting sau se transmit către moştenitori.
2. Se vor avea în vedere
cele doua situaţii prevăzute de lege : moartea fizic constatată şi moartea judecătoreşte declarată . În
ambele situaţii, dovada decesului se va
face cu certificatul de deces. Acesta reprezintă înscris autentic, având forţa probantă stabilită prin
lege pentru această categorie de acte. Reglementarea actelor de stare civilă
este dată de art 98-103 NCC.
3. Certificatul de deces trebuie să cuprindă în mod obligatoriu numele
şi prenumele defunctului, CNP-ul acestuia, data morţii ( an, luna, zi), precum
şi ultimul domiciliu pe care acesta l-a avut .
- Pentru cetăţenii români decedaţi în România, dovada
decesului se va face cu certificatul de deces
eliberat în condiţiile precizate mai sus.
- Pentru cetăţenii români decedaţi în străinătate,
dovada decesului se va face cu actul de deces eliberat de autorităţile străine transcris
la oficiul stării civile competent din România .
- Pentru cetăţenii străini decedaţi în România ,
dovada decesului se face cu certificatul de deces emis de autoritatea română
competentă, fără a mai fi necesară îndeplinirea unei alte formalităţi
- Pentru cetăţenii străini decedaţi în străinătate , dovada decesului se va face cu actul de deces
emis de autoritatea străină competentă, apostilat sau supralegalizat, după caz
.
- Moartea fizic constatată :
nu comportă probleme deosebite şi va fi dovedită în felurile mai sus aratate.
- Moartea judecătoreşte declarată :
este reglementată de art. 49-57 NCC, iar soluţionarea cererii de declarare
judecătorească a morţii se face potrivit normelor codului de procedură civilă.
Se dovedeşte cu hotărârea judecătorească de declarare a morţii rămasă definitivă.
Data decesului va fi cea stabilită ca
dată a morţii prin respectiva hotărâre judecătorească( data prezumată a morţii
). Pe baza hotărârii judecătoreşti, serviciul de stare civilă va elibera certificatul de deces.
4. Data morţii
prezintă o importanţă juridică
deosebită, sub următoarele aspecte:
- Legea aplicabilă moştenirii : Sub aspectul
dreptului material, se va aplica legea în vigoare la data decesului persoanei.
Sub celelalte aspecte ( respectiv procedura succesorală actele juridice de
acceptare ori renunţare
la moştenire, efectuarea partajului între moştenitori ) se va aplica legea în
vigoare la momentul îndeplinirii lor .
- Succesibilii defunctului, capacitatea lor
succesorală precum şi drepturile pe care le au asupra moştenirii se stabilesc în funcţie de această dată
- Reprezintă data de la care începe să curgă
termenul de opţiune succesorală
- Momentul transmiterii patrimoniului către moştenitori
este cel al deschiderii moştenirii, declaraţia de acceptare nefiind decât o
consolidare retroactivă a acestor drepturi
- Actul de renunţare la moştenire va opera de asemenea
cu efect retroactiv, până la data decesului
- Compunerea masei succesorale este cea din momentul
deschiderii moştenirii, respectiv cea existentă la data decesului persoanei .
- Validitatea actelor juridice asupra moştenirii este subordonată datei deschiderii moştenirii
LOCUL DESCHIDERII MOŞTENIRII
Îl reprezintă
ultimul domiciliu al defunctului ( art. 954 alin 2 NCC ).
1. Această regulă este
justificată de interesul practic pe care îl reprezintă, întrucât locul
ultimului domiciliu al defunctului reprezintă temeiul stabilirii competenţelor
în toate problemele care sunt subsumate
moştenirii .
Facem precizarea că , în materie de moştenire, regulile
de competenţă sunt excepţionale, imperative şi absolute, ultimul domiciliu al defunctului fiind de
natură a determina o competenţă exclusivă, de la normele căreia nu se poate
admite nici o abatere.
Însă, în cazul în care ultimul domiciliu nu este cunoscut sau nu este pe teritoriul
României, art. 954 alin 3 NCC stabileşte
o serie de reguli privind competenţa de soluţionare a cauzei succesorale
respective. Considerăm că, fiind vorba de situaţii speciale, în care
ultimul domiciliu, nefiind cunoscut sau neaflându-se pe teritoriul
României, nu poate fi luat în
considerare ca şi loc de stabilire a competenţei de dezbatere a moştenirii şi
de soluţionare a tuturor celorlalte aspecte legate de moştenire, normele
prevăzute de art 954 alin 3 NCC reprezintă reguli de competenţă alternativă.
Ceea ce spunem aici nu este de natură să contravină competenţei exclusive şi
absolute determinată de locul ultimului domiciliu al defunctului. Acesta este
şi rămâne regula imuabilă, de la care nu se poate deroga. Articolul despre care
vorbim şi pe care îl vom analiza mai jos, stabileşte anumite reguli aplicabile
tocmai în situaţia în care ultimul domiciliu nu poate fi folosit ca şi etalon
de stabilire a competenţei, întrucât el fie că nu există fie că nu este situat în România. Practic, alin 3 al art 954 NCC stabileşte
regulile ce se vor urma în cazurile
speciale în care ultimul domiciliu nu este cunoscut sau nu se află pe
teritoriul României. Pentru considerentele pe care le vom analiza mai jos,
afirmăm că aceste reguli reprezintă o excepţie de la normele generale,
justificată prin aceea că aplicarea lor este limitată strict la anumite
situaţii excepţionale. Astfel stând lucrurile, pentru aceleaşi considerente pe
care le vom argumenta mai jos, afirmăm
că ele reprezintă , aşa cum am mai spus, norme de competenţă alternativa.
2. Dovada ultimului domiciliu se face cu certificatul de deces , atât în
cazul morţii fizic constatate cât şi în cazul morţii judecătoreşte declarate.
- Pentru cetăţenii români sau străini decedaţi în
România, dovada ultimului domiciliu se va face cu
certificatul de deces emis de autoritaţile
române competente
- Pentru cetăţenii români decedaţi în străinătate, dovada ultimului domiciliu se va face cu
certificatul de deces emis de autoritatea străină competentă, transcris de
către oficiul de stare civilă competent
- Pentru cetăţenii străini decedaţi în străinătate, dovada ultimului domiciliu se va face cu certificatul de deces emis de autoritatea
străină competentă, apostilat sau supralegalizat
3. Domiciliul persoanei este definit de art 87 NCC şi
reprezintă locuinţa sa principală .
Observaţii :
- Acesta este aşa-zisul domiciliu de drept comun,
care are relevanţa în ceea ce priveşte
stabilirea ultimului domiciliu al unui defunct .
- Nu are importanţă, din punctul de vedere al
notarului public instrumentator al unei cauze succesorale, reşedinţa pe care a avut-o persoana, definită
de art 88 NCC ca fiind locuinţa secundară a persoanei, nici chiar prin
prisma prezumţiei de domiciliu pe care o
stabileşte art 90 NCC ( "reşedinţa va fi considerată domiciliu când acesta nu este cunoscut"). Această
prezumţie va opera ca şi temei al completării în certificatul de deces, de
către funcţionarul de stare civilă competent,
a rubricii referitoare la ultimul domiciliu al defunctului. Din prisma notarului public, dovada ultimului
domiciliu al defunctului se face numai cu certificatul de deces. În cazul în
care ultimul domiciliu nu este
cunoscut ( de exemplu, defunctul a
fost nomad ) sau nu se află pe
teritoriul României se vor aplica prevederile art. 954 alin 3 NCC.
- Chiar dacă alin 2 al art 954 NCC vorbeşte de
hotărârea judecătorească declarativă a morţii
ca şi act cu care se poate face dovada ultimului domiciliu, aceasta va fi
folosită pentru dovedirea
ultimului domiciliu în faţa serviciului de stare civilă competent a emite
certificatul de deces. Pentru deschiderea procedurii succesorale notariale, se
va utiliza certificatul de deces emis în baza respectivei hotărâri
judecătoresti .
- Vom avea în vedere prevederile art. 92 NCC, art.
93 NCC si art 137 NCC care stabilesc domiciliul minorului atât ca regulă generală
cât şi în situaţii speciale , chiar dacă faţă de notarul public dovada
ultimului domiciliu se va face tot cu certificatul de deces, emis de către
serviciul de stare civilă cu respectarea prevederilor de mai sus
- Nu va avea importanţă existenţa unui domiciliu
profesional - reglementat de art 96 NCC - şi nici existenţa unui domiciliu ales
anterior de către defunct - reglementat de art 97 NCC. Niciunul dintre aceste
domicilii speciale nu vor putea fi considerate vreodată ca şi "ultim
domiciliu" al unui defunct, cu prioritate faţă de domiciliul de drept
comun, stabilit şi dovedit în condiţiile art 87 şi 91 NCC. Nici chiar în ipoteza unei persoane care nu a
avut ultimul domiciliu în România sau al cărei domiciliu este necunoscut nu se
va putea face aplicarea celor două variante de domiciliu - profesional sau ales
- întrucât în această materie există o reglementare juridică expresă şi explicită
care nu permite nici o derogare. Singura
relevanţă a acestor tipuri de domiciliu în materia luată în discuţie ar putea
fi data de existenţă la acel domiciliu a unor bunuri mobile sau de faptul că
imobilul în care se stabilise domiciliu profesional sau ales să fi fost
proprietatea defunctului. Chiar şi în această situaţie stabilirea competenţei
se face în conformitate cu regulile art. 954 alin 3 NCC, pe care le vom analiza
în cele ce urmează, iar nu în funcţie de existenţa unui domiciliu profesional sau
ales al defunctului
4. Dacă ultimul domiciliu nu este cunoscut sau nu se
află pe teritoriul României, regula pe care o impune
noul cod civil - şi care se va aplica tuturor procedurilor succesorale a căror
dezbatere începe după data de 01.10.2011 - este de natură să simplifice
modalitatea de stabilire a competenţei notarului public . Art. 954 alin 3 NCC
precizează că locul deschiderii succesiunii este în circumscripţia notarului
public cel dintâi sesizat , competenţa circumstanţiată sub aspectul
existenţei în patrimoniul defunctului a bunurilor imobile sau mobile, după caz.
Astfel, dacă în patrimoniul defunctului s-au aflat bunuri imobile, moştenirea
se va deschide la locul din ţară aflat în circumscripţia notarului public cel
dintâi sesizat, cu condiţia ca în acea circumscripţie să existe cel puţin un
bun imobil . Dacă în patrimoniul defunctului nu s-au aflat bunuri imobile,
moştenirea se va deschide la locul din ţară aflat în circumscripţia notarului
public cel dintâi sesizat, cu condiţia ca în acea circumscripţie să se afle
bunuri mobile. În cazul în care defunctul nu a avut bunuri , locul deschiderii
moştenirii este în circumscripţia
notarului public cel dintâi sesizat .
Prevederea de faţă, după cum vedem , stabileşte care este locul
deschiderii moştenirii în cazul în care
acesta nu se poate stabili avându-se în vedere regula generală a locului
ultimului domiciliu. Este o prevedere aplicabilă în situaţii excepţionale, şi
care comportă mai multe observaţii, după cum urmează :
Observaţii :
A. Prevederea legală nu comportă
probleme în cazul în care defunctul nu a avut bunuri situate pe teritoriul
României : competent este notarul public cel dintâi sesizat. În practică, se vor putea întâlni asemenea
situaţii atunci când este vorba de un defunct, cetăţean român sau străin,
care nu a avut ultimul domiciliul în
România şi pentru care se solicită un
certificat de moştenitor de calitate, succesorii având interes să-şi dovedească
această calitate în faţa diverselor autorităţi, institutii, etc .
B. În cazul în care,
însa, defunctul a avut bunuri imobile pe teritoriul României, pot apărea
conflicte de competenţă, locul deschiderii moştenirii putând fi stabilit având în vedere următoarele
opinii :
a. după o primă părere, competenţa
va aparţine notarului public cel dintâi sesizat din cadrul circumscripţiei în
care se află bunurile imobile, chiar dacă, anterior, a fost depusă o cerere
la un alt notar public, în a cărei circumscripţie nu există bunuri imobile ci
numai bunuri mobile. Asceastă opinie se bazează pe considerentul că regulile de
competenţă stabilite de articolul în
discuţie sunt absolute, neputându-se deroga în nici un mod de la ele, iar
stabilirea ierarhiei de competenţă prin
art. 954 alin 3 are la baza o ierarhizare a bunurilor, primordiale fiind cele
imobile, iar cele mobile având doar caracter subsecvent faţă de acestea . Prin
urmare, în cazul unui conflict de competenţă având la bază existenţa sau
inexistenţa bunurilor imobile în patrimoniul defunctului, chestiunea va trebui
soluţionată astfel : notarul public cel dintâi sesizat, în a cărei
circumscripţie nu există decât bunuri mobile, va avea obligaţia să decline
competenţa în favoarea notarului public cel dintâi sesizat în a cărei
circumscripţie există bunuri imobile , acesta din urmă fiind în mod legal
competent a soluţiona moştenirea respectivă întrucât legea îi acordă o competenţă
prioritară. Argumentul pe care îl aducem în favoarea opiniei sus-arătate este
textul de lege care spune că "în cazul în care în patrimoniul succesoral
nu există bunuri imobile " locul deschiderii moştenirii este în circumscripţia notarului public cel
dintâi sesizat, cu condiţia ca în această circumscripţie să se afle bunuri
mobile ale defunctului. Astfel, se consideră că cea de-a doua variantă de
competenţă este condiţionată de
inexistenţa în masa succesorală a bunurilor imobile, pentru că în cazul
existenţei acestora competenţa va aparţine notarului public din circumscripţia
situării imobilelor. Dacă adoptăm acest punct de vedere, soluţia va fi cea din
exemplul următor:
A moare fără a avea domiciliul în România. El
deţine un bun imobil în Bucureşti şi mai
multe bunuri mobile în diverse localităţi din România ( în Arad, Constanţa şi
Timişoara ). Moştenitorii săi depun o cerere de deschidere a procedurii
succesorale notariale la un notar public din Timişoara, acesta fiind practic
primul notar sesizat. În momentul în care constată că în masa succesorală se
află un imobil amplasat în Bucureşti, notarul public din Timişoara, chiar dacă
a fost sesizat cel dintâi, va avea obligaţia să indrume partea să se adreseze
cu o cerere unui notar public din Bucureşti şi să-şi decline competenţa în
favoarea acestuia .
b. Într-o altă opinie, competenţa
aparţine notarului public cel dintâi sesizat, indiferent dacă în circumscripţia
sa se află bunuri imobile sau mobile . Argumentul
care se poate aduce în favoarea acestei opinii ar fi acela că art 954 alin 3
NCC stabileşte o competenţă alternativă, având
la bază regula principală a notarului public cel dintâi sesizat,
posibilitatea stabilirii unei priorităţi în funcţie de categoria de bunuri
aflate în patrimoniul defunctului având numai caracter orientativ şi nefiind de
natură a crea o competenţă absolută, imperativă şi obligatorie . Sunt de părere că această a doua opinie, din
punct de vedere practic, este de natură să creeze mai putine probleme , ceea ce este, fără îndoială, un avantaj .
Din acest motiv consider că această ultimă opinie este cea care ar
trebui utilizată în practică . Pentru exemplificare vom analiza speţa următoare
:
A moare fără a avea domiciliul în România. El deţine
un imobil în Bucureşti şi mai multe bunuri mobile în Timişoara, Arad şi
Constanţa. Moştenitorii săi depun o cerere de deschidere a procedurii
succesorale la un notar public din Timişoara, menţionând că în masa succesorală
se află numai bunurile mobile din cele 3 oraşe, fără a indica existenţa
imobilului din Bucureşti. Notarul public soluţionează cererea şi eliberează certificatul
de moştenitor, aplicând regulile de competenţă
ale art 954 alin 3 teza 2. Ulterior, moştenitorii constată că în masa
succesorală se află şi imobilul situat în Bucureşti şi se adresează notarului public
instrumentator solicitând eliberarea
unui certificat de moştenitor suplimentar în care să fie cuprins şi bunul imobil . Analizând cererea,
notarul din Timişoara va fi pus în faţa următoarei dileme : Pe de o parte este obligat să elibereze un certificat de
moştenitor suplimentar, în condiţiile legii 36/1995. Pe de altă parte,
analizând categoriile de bunuri existente în masa succesorală şi făcând aplicarea opiniei anterioare, va
constata că, dacă ar fi cunoscut existenţa imobilului ar fi trebuit să se considere necompetent a
soluţiona cauza şi să o transfere unui notar public din Bucureşti. Dacă va
socoti aceste norme de competenţă imperative şi absolute, va fi obligat să
considere că certificatul de moştenitor deja eliberat este lovit de nulitate
absolută, nemaiputând prin urmare să elibereze un certificat de moştenitor
suplimentar. Care ar fi finalitatea practică a acestei operaţiuni ? Niciuna .
Care ar fi beneficiul pe care l-ar avea parţile dintr-o asemenea aplicare a
legii ? Niciunul . Scopul şi finalitatea legii nu sunt atinse dacă prin aplicarea
ei se crează disfuncţii sociale . Câtă vreme nici un interes social major nu a
fost încălcat, câtă vreme interesele particulare nu au fost prejudiciate, nu
vedem nici un motiv pentru o aplicare in extremis a legii, cu atât mai mult că
tocmai această aplicare este de natură a creea dificultaţi .
În concluzie, faţă de cele analizate anterior,
considerăm că este indicat să adoptăm cel de-al doilea punct de vedere,
considerând că locul deschiderii moştenirii va fi locul din ţară aflat în
circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat, dacă în patrimoniul
defunctului au existat bunuri imobile sau bunuri mobile, fără să dăm prioritate
felului bunurilor, respectiv imobile şi abia apoi mobile.
În practică este însă recomandat ca notarul să
depună toate diligenţele pentru a determina care sunt bunurile ce au aparţinut
unui asemenea defunct, astfel încât moştenirea să fie deschisă
după regulile art. 954 alin 3, în funcţie de categoria bunurilor aflate
în masa succesorală. Prin urmare, dacă în masa succesorală se află bunuri
imobile, este indicat ca notarul cel
dintâi sesizat să dezbată moştenirea numai dacă cel puţin unul dintre bunurile
imobile se află în circumscripţia sa. De asemenea , dacă în masa succesorală
există bunuri mobile, este indicat ca notarul cel dintâi sesizat să verifice
atent inexistenţa imobilelor şi abia
apoi să-şi declare competenţa cu privire la dezbaterea moştenirii. În cazul în
care moştenitorii declară că nu există
nici un fel de bunuri în masa succesorală, solicitând doar eliberarea unui
certificat de calitate, notarul are obligaţia de a verifica atent dacă în masa succesorală există sau nu bunuri şi abia
apoi să procedeze la deschiderea şi
dezbaterea moştenirii. Apreciem aceasta întrucât cea mai indicata poziţie a
notarului este aceea de a aplica în mod corect legea, iar nu de a apela , în apărarea sa, atunci când
intervin situaţii litigioase, la interpretări
şi analize care pot fi de cele mai multe ori contradictorii. Toate
analizele pe care le-am făcut anterior cu privire la art 954 alin 3 sunt corecte şi , după părerea mea,
aplicabile pentru a face faţă unor situaţii speciale. Aceasta nu înseamnă,
însă, crearea unor asemenea situaţii speciale
ca urmare a unei greşite gestionări a cauzei succesorale.
C.
Nu este relevant dacă defunctul a avut mai multe bunuri imobile, situate
în circumscripţii diferite, după cum nici criteriul valoric al bunurilor,
mobile sau imobile, nu are relevanţă . Indiferent de situarea bunurilor sau de
valoarea acestora, notarul public cel dintâi sesizat va fi competent să
soluţioneze cererea, chiar dacă există şi alte bunuri imobile, amplasate în
alte circumscripţii .
5. În cazul moştenirilor succesive,
în care autorii au avut domicilii situate în circumscripţii diferite, de natură
a determina competenţe notariale diferite, se va face aplicarea art 10 lit. b
din legea 36/1995. În conformitate cu acesta, competenţa aparţine oricărui
birou notarial situat în circumscripţia judecătoriei în care şi-a avut ultimul
domiciliu acela dintre defuncţi care a decedat ultimul . Este o soluţie legală
care-şi va dovedi oportunitatea şi utilitatea practică în situaţia
retransmiterii dreptului de opţiune succesorală conform art 1105 NCC.
DANIELA NEGRILA
Notar public coordonator
Birou Notarial CONCORDIA
Notar public coordonator
Birou Notarial CONCORDIA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu