Libertatea de alegere a sotilor in materia regimurilor matrimoniale este
una limitata prin instituirea
unui nucleu de norme imperative, aplicabile oricarui regim matrimonial si de la care sotii nu pot deroga
prin conventia lor matrimoniala. Acesta constituie regimul primar imperativ .
Denumirea acestui
complex de norme cunoaste mai
multe variante : regim primar, statut imperativ de baza, statut matrimonial de baza, regim matrimonial
primar, etc. Personal, consider ca denumirea de "regim primar imperativ" raspunde cel mai exact caracteristicilor acestui set de norme, definind atat faptul ca ele reprezinta un set de reguli
fundamentale ( de baza, primare,
primordiale ) cat si faptul ca aplicarea
lor este una impusa imperativ de lege.
Scopul existentei unui asemenea set de norme legale imperative
este acela de a asigura, indiferent de
regimul matrimonial ales de soti, un nucleu
de ordine publica menit sa reglementeze relatiile
esentiale ale casatoriei, atat in timpurile normale ale acesteia cat si
in situatiile de criza. Incalcarea lor
va atrage nulitatea absoluta a actului
respectiv, dispozitiile legale fiind de ordine publica.
Noul cod
civil cuprinde normele referitoare la
regimul primar imperativ in sectiunea 1 a capitolului VI din titlul II -
casatoria si determina caracterul imperativ al
respectivelor prevederi legale prin dispozitia cuprinsa in alin 2 al
art. 312 care spune ca " indiferent
de regimul matrimonial ales nu se poate deroga
de la dispozitiile prezentei
sectiuni daca prin lege nu se prevede
altfel." Deducem de aici ca exista totusi posibilitatea ca, in anumite situatii si cu privire la anumite
aspecte pe care le vom analiza la
momentul potrivit, sotii sa-si poata
manifesta vointa si in afara anumitor
prevederi care sunt special prevazute a
avea numai caracter supletiv iar nu
imperativ.
Regimul
primar imperativ are anumite caractere juridice rezultate
din insasi statutul sau si care,
in acelasi timp, ii determina si definesc respectivul statut.
1. Este aplicabil cu
prioritate, inaintea oricaror
alte prevederi legale sau conventionale, indiferent de regimul matrimonial concret
ales de parti si indiferent de prevederile conventiei lor matrimoniale. Se poate spune prin urmare ca regimul primar imperativ este
un efect legal al casatoriei,
dispozitiile sale neputand fi infrante
decat acolo unde legea permite acest lucru.
2. Este comun
pentru toate cele trei regimuri
matrimoniale admise in legislatia noastra, atat pentru cel legal al comunitatii de bunuri cat si pentru
cele conventionale.
3. Este imperativ ca
si regula generala, situatiile in care partile pot deroga de la prevedrile
sale fiind de stricta interpretare
si reprezentand de fapt exceptii de la
regula imperativitatii.
Vom analiza pe rand dispozitiile ce fac parte din regimul primar
imperativ aplicabil regimurilor
matrimoniale .
1. MANDATUL CONVENTIONAL
Este reglementat de art. 314 NCC
care stabileste posibilitatea pe
care o are fiecare dintre soti de a acorda celuilalt sot
dreptul sa-l reprezinte in
vederea exercitarii drepturilor pe care le are potrivit regimului lor matrimonial.
Acordarea puterii de reprezentare
este o facultate pe care legea o confera sotilor, acestia putand, la libera lor
apreciere, sa dispuna sau nu de ea. Prin urmare,
incredintarea unui mandat
celuilalt sot este numai o optiune, fara ca legea sa impuna partilor sa actioneze in acest fel in vederea
exercitarii drepturilor sau executarii obligatiilor pe care ei le au. Scopul
prevederii legale este acela de a creea
o facilitate si de a usura activitatea juridica a sotilor, dandu-le
posibilitatea ca , atunci cand nu pot
actiona personal, sa dea
celuilalt sot imputernicirea de a actiona in numele sau, indiferent daca este
vorba de interese comune sau personale.
Mandatul conventional este o
reglementare ce vizeaza perioadele
de pace familiala, in care relatiile
sotilor sunt armonioase si concordante. Acesta este motivul pentru care acordarea puterilor de reprezentare este
una optionala iar nu imperativa, lasata
la aprecierea sotilor atat in privinta intinderii, limitelor, duratei ,
actelor asupra carora se poate extinde, cat si in privinta existentei insasi a drepturilor de reprezentare.
Codul civil nu prevede conditii speciale pentru
acordarea mandatului conventional catre
celalalt sot, nici daca acesta poate fi un mandat reciproc sau nu. Prin urmare,
vom concluziona ca sotii isi vor putea
conferi puteri de reprezentare atat in mod unilateral cat si reciproc, bilateral, pentru
incheierea oricaror acte juridice,
putand fi vorba atat de operatiuni
cu caracter general cat si special . Regulile aplicabile vor fi
neindoielnic cele existente in materia
reprezentarii ( art. 1295-1314 NCC) si ale contractului de mandat ( art.
2009-2038 NCC).
2. MANDATUL JUDICIAR
Reprezinta o solutie legala menita sa
asigure echilibrul patrimonial al cuplului precum si continuitatea circuitului juridic civil, reprezentand in
acelasi timp si un mijloc de protectie
atat a sotului aflat in imposibilitatea de a-si manifesta vointa cat si a celuilalt care, in urma acestei
situatii, ar putea suferi anumite prejudicii.
Spre deosebire de mandatul
conventional, care are evident o natura
conventionala, consensuala, mandatul prevazut la art. 315 NCC are o natura
judiciara, putand fi pronunta numai de catre instanta de tutela la cererea sotului capabil a-si exprima vointa.
Regulile instituite de art. 315 NCC
se aplica "in cazul in care
unul dintre soti se afla in
imposibilitatea de a-si manifesta vointa". Cauzele acestei imposibilitati nu sunt
prevazute de lege insa, din analiza textului, avand in vedere referirea
acestuia la posibilitatea numirii unui
tutore sau curator, deducem ca le-am putea determina prin
extinderea cazurilor in care o
persoana poate fi pusa sub interdictie, numindu-i-se un tutore, sau a celor in
care se poate institui curatela. Cauzele
care determina interventia mandatului
judiciar vor fi insa totdeauna de natura obiectiva, legate de imposibilitatea de manifestare a vointei,
indiferent daca aceasta este determinata de
motive medicale (boala, alienatie mintala, batranete) sau sociale ( disparitie, lipsa indelungata de
la domiciliu). Nu are importanta daca
respectivele cauze au intervenit
si exista independent de vointa
sotilor sau sunt rezultatul
actiunilor voluntare ale unuia dintre ei ( de exemplu, un sot
paraseste in mod voluntar domiciliul comun
fara a lasa date cu privire la locul in care se afla ), important
este ca ele sa determine imposibilitatea
manifestarii de vointa a unuia dintre soti. Nu se vor putea sustine, insa, ca si motiv
de pronuntare a mandatului judiciar cauze de natura subiectiva, cum ar
fi refuzul celuilalt sot de a-si da acordul sau opozitia acestuia la incheierea
unui anumit act juridic, acestea neincadrandu-se in notiunea de "imposibilitate de
manifestare a vointei ". Aprecierea cauzelor in care
se impune acordarea mandatului judiciar va ramane totdeauna la
latitudinea instantei, aceasta fiind singura in masura sa analizeze si sa dispuna atat
in privinta oportunitatii instituirii
unui mandat judiciar cat si in privinta continutului acestuia.
Solicitatea instituirii
mandatului judiciar nu poate fi
adresata instantei de tutela decat de catre sotul capabil a-si exprima vointa, calitatea procesuala activa
nefiind recunoscuta de lege niciunei alte persoane. Aceasta nu inseamna, insa,
ca cererea de acordare a mandatului
judiciar nu poate fi facuta printr-un mandatar
imputernicit cu procura speciala si autentica, dar indeplinirea ulterioara a mandatului nu va
putea fi facuta decat personal de
catre sotul capabil, afara de situatia
in care insasi instanta ii da acestuia
dreptul de a-si substitui o alta persoana,
cu indicarea stricta a acesteia sau
macar a conditiilor pe care ea trebuie
sa le indeplineasca ( de exemplu, sa aiba calitatea de avocat ).
Deasemenea , calitatea de reprezentant, de mandatar, nu o poate avea decat sotul capabil, legea dandu-i acestuia posibilitatea de a cere instantei
dreptul ca el , personal, sa-si reprezinte
sotul aflat in imposibilitatea de a se manifesta in mod
valabil din punct de vedere juridic. Cazurile
in care sotul reprezentant poate
transmite mandatul catre un tert pe care
sa si-l substituie pot fi numai de natura exceptionala, instanta avand obligatia de a stabili atat persoana
care se poate substitui sotului
mandatar cat si limitele puterilor
acestuia precum si toate conditiile in care poate opera si actiona juridic.
Concluzionam, deci, ca, pentru a functiona mandatul judiciar, este
necesar ca numai unul dintre soti sa fie in imposibilitatea de a-si manifesta
vointa, celalalt sot fiind in mod obligatoriu capabil de a incheia personal
acte juridice. Avand in vedere
intreg ansamblul de reguli aplicabile casatoriei, aspectele specific
personale ale acesteia, converg spre ideea ca finalitatea prevederii legale este una de protectie si ca are la baza elemente de ordin subiectiv , uman,
personal, cum ar fi sentimentele
reciproce dintre soti, nevoia de sprijin mutual, increderea pe care si-o acorda unul altuia. Chiar si in
situatia in care sotul reprezentant poate sa-si substituie un tert in
executarea anumitor operatiuni juridice, el are permanent sarcina si dreptul de a
controla actiunile tertului,
indeplinindu-si prin aceasta indatoririle morale pe care le are fata de sotul aflat in imposibilitatea de
a-si exprima vointa. Ori, pentru aceste considerente, sunt de parare ca mandatul judiciar nu ar putea fi cerut de catre un reprezenant legal al celuilalt
sot ( tutore, curator) in situatia in care , practic, ambii soti sunt in
imposibilitatea de a-si manifesta vointa.
Intr-un asemenea caz consider ca
este posibila numai luarea masurilor speciale de ocrotire a
persoanei fizice, respectiv instituirea tutelei sau a curatelei, regulile mandatului judiciar nefiind
aplicabile.
Teza finala a alin. 1 al art.
315 dispune ca "prin
hotararea pronuntata se stabilesc conditiile,
limitele si perioada de valabilitate a acestui mandat" . Asadar, instanta are
obligatia de a se pronunta cu
privire la fondul reprezentarii, de a stabili
durata mandatului, actele asupra carora el se poate extinde, conditiile
reprezentarii, puterile mandatarului, incetarea acestuia, precum si orice alte
aspecte care sunt relevante in cauza.
Dispozitiile referitoare la
mandatul judiciar sunt aplicabile indiferent de regimul matrimonial ales de
catre parti si indiferent de natura
juridica a bunurilor ce fac obiectul
actelor juridice propuse a fi incheiate de catre sotul capabil. Instanta de tutela poate acorda dreptul de a-l reprezenta pe cel aflat in
imposibilitatea de a-si exprima vointa atat in privinta actelor de administrare
cat si al celor de dispozitie, precum si in privinta unor bunuri comune ( coproprietate in devalmasie sau pe
cote - parti ) sau proprii sotului reprezentat. Comunitatea de bunuri ca si regim matrimonial presupune existenta acordului ambilor soti la incheierea actelor
de instrainare si de grevare avand ca
obiect bunuri comune, mandatul judiciar fiind una dintre modalitatile de acoperire a acestei necesitati legale in
situatia in care unul dintre coproprietarii devalmasi este in imposibilitatea de a isi exprima
vointa. In cazul coproprietatii pe cote parti sau al proprietatii exclusive, mandatul judiciar poate constitui deasemenea un instrument juridic suficient pentru
incheierea de catre sotul capabil
a oricaror acte juridice care necesita consimtamantul celuilalt sot, a
carui vointa poate fi suplinita in acest mod.
Mandatul judiciar are esentialmente un caracter temporar, judecand
din doua puncte de vedere. Pe de o
parte existenta lui este stabilita ab initio de catre instanta de tutela numai pe durata in care subzista cauzele si conditiile care au justificat luarea acestei masuri. Pe de alta parte, mandatul judiciar inceteaza prin efectul legii in situatia in care sotului reprezentat i-a fost numit un tutore
sau un curator. Pentru acest motiv,
putem considera ca mandatul judiciar are
un caracter exceptional, fiind admisibil numai in acele situatii in
care se impune incheierea actelor in regim de urgenta, fara a se mai putea astepta
indeplinirea formalitatilor de numire a unui curator sau tutore.
3. ACTELE DE
DISPOZITIE CARE PUN IN PERICOL
GRAV INTERESELE FAMILIEI
Sediul materiei il gasim in art 316 NCC, iar masura
dispusa are, dupa cum insusi textul legal spune, caracter exceptional . Ea
consta in limitarea dreptului de
dispozitie al sotului care a incheiat acte juridice care pun in pericol grav
intersele familiei in sensul ca
acesta nu-si va putea valorifica
prerogativele sale decat cu
acordul expres al celuilalt sot, pe
o perioada de timp ce va fi stabilita de
instanta de tutela, dar care nu va putea
depasi 2 ani. Sanctiunea nerespectarii
hotararii instantei este nulitatea relativa a actelor incheiate
in acest mod, dreptul la actiune prescriindu-se in termen de un an de la data la
care sotul vatamat a luat cunostinta de existenta actului.
Este evident ca
masura impusa de art. 316 NCc este una cu caracter exceptional si care
consta in limitarea judiciara a drepturilor
unuia dintre soti, mai exact a aceluia care, prin comportarea sa
abuziva, pune in pericol interesele familiei.
Corespunzator acestei limitari
rezulta caracterul protectiv al masurii
in raport de celalalt sot precum si al familiei in ansamblul sau. Avand
in vedere faptul ca masura nu poate fi luata decat
pentru perioada maxima de doi ani,
determinam si caracterul temporar al acesteia. Deasemenea,
luand in considerare faptul ca
interdictia de a dispune poate fi prelungita la aprecierea
instantei, de cate ori este necesar, daca exista motive pentru aceasta, dara fara a
depasi in total doi ani, tot asa putem
concluziona ca, daca au incetat
cauzele care au impus-o, masura poate fi ridicata si inainte de termenul
stabilit prin hotararea initiala, ceea ce inseamna ca masura are un caracter
provizoriu.
Precizam ca interdictia va viza numai actele de dispozitie asupra anumitor bunuri, determinate, neputand avea caracter
general si neputandu-se extinde
asupra intregului patrimoniu al
sotului reclamat.
Aceasta limitare nu inseamna
o scoatere din circuitul juridic a bunurilor respective, ele putand
face obiectul oricaror acte de
conservare si administrare fara a fi
necesar acordul celuilalt sot, dar neputand face obiectul actelor de
dispozitie decat cu consimtamantul expres al acestuia. Consimtamantul
va putea imbraca forma unui act unilateral, al unui acord
care, dupa parerea mea,
reprezentand un act de autorizare in interesul celuilalt sot, va putea fi revocat oricand pana la incheierea actului. In principiu,
acordul privitor la incheierea actului
de dispozitie poate fi dat anterior sau concomitent cu actul
a carei autorizare se cere. Exprimarea acestui consimtamant ulterioara
incheierii actului va reprezenta de
fapt o confirmare in vederea acoperirii
nulitatii relative si nu va mai putea fi calificat drept un acord . Chiar daca legea nu cere expres aceasta,
pentru proba existentei
consimtamantului acordul va
trebui incheiat in forma scrisa ba, mai
mult, as sugera eu, in forma autentica intrucat aceasta este varianta care asigura maximum
de siguranta cu privire la
exprimarea valabila a consimtamantului.
Limitarea drepturilor sotului
care, prin actiunile sale juridice, pericliteaza intersele familiei nu apare ca fiind atat de grava in situatia in care este vorba de bunuri comune, detinute de soti in
proprietate devalmasa, actele
juridice de instrainare si grevare referitoare la acestea neputand fi incheiate
decat cu acordul expres al ambilor soti, conform art 346 alin. 1 NCC. Limitarea
judiciara se va plasa, in cadrul regimurilor comunitare, in
zona acelor bunuri pe care oricare
dintre soti le-ar fi putut instraina singur, beneficiind de prevederile
aliniatului 2 al art. 346 NCC. Limitarea dreptului de dispozitie apare insa
deosebit de drastica atunci
cand este vorba despre bunuri proprii
ale sotului reclamat, indiferent de regimul matrimonial al sotilor si indiferent de modul lor de dobandire.
Intre titlul articolului si continutul sau exista
anumite discrepante care se cer a fi lamurite. Astfel, din titlu rezulta ca ar fi vorba despre "actele de dispozitie care pun in
pericol grav interesele familiei", in timp ce textul articolului
vorbeste numai despre "acte
juridice prin care ( unul dintre soti ) pune in pericol grav interesele familiei", urmand ca
limitarea dispusa de instanta sa se produca numai asupra actelor de
dispozitie. Intrebarea este, deci, ce
natura juridica trebuie sa aiba actele
unuia dintre soti pentru a
atrage consecinta limitari dreptului sau
de a dispune de bunurile care-i apartin.
Atrag atentia asupra faptului ca este
vorba numai de acte juridice, fara a se putea extinde aplicarea normei legale asupra faptelor
juridice savarsite de unul dintre soti,
chiar daca si acestea sunt de natura a periclita interesele familiei. Parerea mea este ca actele
care cad sub incidenta art. 316 NCC
pot fi atat acte de dispozitie
cat si de administrare sau de conservare, cu conditia ca prin ele sa se
pericliteze grav interesul familiei. Baza
concluziei o reprezinta textul legii ("acte juridice prin care pune in pericol
grav interesele familiei"), in ciuda
titlului oarecum limitativ al articolului, pe de o parte pentru
ca, intr-o analiza, consider definitorie
exprimarea explicita si extinsa a
nornei legale iar nu pe cea restransa a titlului si, pe de alta parte, pentru ca practica impune o asemenea calificare. Astfel, este posibil ca unul dintre soti sa
incheie nu numai un act de dispozitie ( de exemplu un contract de ipoteca ) ci un act de administrare ( de exemplu un
contract de inchiriere) care sa pericliteze
situatia familiala. In primul
exemplu, garantarea unei creante poate, in caz de neplata a acesteia, sa
determine executarea silita si, implicit, punerea in pericol a intereselor familiei. Nu mai putin, insa,
poate fi periclitat interesul familiei prin incheierea unui contract de
inchiriere, cum am dat cel de-al doilea
exemplu, stabilindu-se o chirie
subevaluata fata de piata imobiliara. Chiar si un act de conservare poate periclita
situatia familiei, prin efectuarea unor cheltuieli exorbitante de reparare, sa spunem, a unui bun ,
cheltuieli care lasa fara venituri pentru
o minima intretinere intreaga familie. Cred ca
numai limitarea exercitiului drepturilor se refera la actele
de dispozitie, temeiul cererii putandu-l constitui orice fel de acte, asa cum
am spus, indiferent ca sunt de
conservare, de administarre sau de dispozitie. Practic, vom considera
aceste acte juridice drept premisa , antecedentul unor alte acte, mai grave si
mai impovaratoare pentru familie, iar masura legala o vom considera drept mijlocul de protectie fata de producerea unor
consecinte grave, mult mai greu de reparat,
in sfera raporturilor
patrimoniale ale sotilor si mai ales in sfera raporturilor dintre parinti si copii. Este stiut ca, in principiu, cele mai grave consecinte juridice se produc in urma
incheierii unor acte de dispozitie. Ori,
care ar fi motivatia pentru care ar trebui sa asteptam producerea celor mai grave consecinte in loc sa le preintampinam prin
angajarea unei raspunderi a sotului reclamat fata de actele mai putin
grave, respectiv in raport de actele de conservare sau administrare.
Respectivele acte juridice trebuie sa puna in pericol grav interesele familiei.
Legea nu stabileste in ce consta
pericolul la care este expusa familia, ceea ce duce la concluzia ca acesta va fi apreciat exclusiv de catre instanta de
tutela, care va avea rolul suveran in aceasta privinta. Criteriile in functie de care instanta poate considera
existenta sau nu a unui pericol grav vor fi diferite de la caz la caz,
in functie de situatia sociala si materiala
a sotilor, de nivelul lor de trai, de aspectele subiective ale relatiei, etc.
In acelasi timp, pericolul
grav poate fi si unul viitor, fara a se conditiona posibilitatea luarii
acestei masuri de producerea anterioara
a unor consecinte grave pentru familie
prin incheierea actelor juridice. Cu
alte cuvinte, nu se va stepta si nu se va conditiona aplicarea masurii de
producerea unor anumite consecinte juridice negative sau a unui prejudiciu, sotul reclamant nefiind obligat a dovedi decat iminenta acestora.
Interesul familiei este deasemenea o notiune care ar trebui
discutata, mai ales datorira faptului ca , plecand de la analizarea sa, putem face o dezbatere privitoare la posibilitatea
extinderii dreptului de actiune catre alti membri ai familiei, nu numai catre sotul obligat sa protejeze interesele
proprii si pe cele ale intregii familii. Cum legea nu
stabileste care ar putea fi continutul
acestui interes, concluzionam ca aprecierea lui sta
integral la latitudinea instantei. El nu va fi insa niciodata o suma de interese absolut patrimoniale,
ci va cuprinde, atunci cand este
cazul, si chestiuni de ordin moral, persona si
nepatrimonial . Fiind vorba de un
interes protejat al intregii familii se
pune problema in ce masura ar fi posibil ca actiunea in instanta sa fie
initiata de catre alte persoane iar nu
numai de catre sotul caruia codul civil ii da dreptul sa solicite
limitarea drepturilor partenerului sau. Este
evident ca actiunea va putea fi
introdusa de un reprezentant conventional al acestuia precum si de un tutore
sau un curator, in acest caz reprezentantii actionand de fapt in numele sotului.
In privinta copiilor oricaruia dintre soti se pune problema daca
ei ar putea sau nu sa demareze o actiune
in instanta bazata pe prevederile art. 316 NCC. Principial, bazandu-ne pe textul legal
raspunsul ar fi unul negativ. Ca si raspuns
la multitudinea situatiilor practice,
insa, ar fi de analizat
posibilitatea acordarii acestui drept
mai ales in acele cazuri in care, din diverse
motive, sotul nu actioneaza punand in pericol, in cele din urma, prin
inactiunea sa, interesele copiilor.
Studiul urmator va avea ca obiect celelalte componente ale regimului primar imperativ. Pana atunci, toate cele bune.
DANIELA NEGRILA
Notar public coordonator
Birou Notarial CONCORDIA
DANIELA NEGRILA
Notar public coordonator
Birou Notarial CONCORDIA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu