Este regula stabilită de art. 962 NCC şi care impune unei persoane,
pentru a putea veni la moştenire, să aibă
calitatea de moştenitor legal sau
testamentar. Altfel spus, este necesar ca o persoană să fie chemată la moştenirea
unui defunct fie în baza legii fie în baza unui testament.
Vocaţia la
moştenire se va aprecia atât în sensul ei general - ca şi posibilitatea
eventuală a unei persoane de a culege o moştenire - cât mai ales în sensul ei
concret, special - ca şi posibilitatea efectivă a unei persoane de a culege o
moştenire . Astfel, în cazul fiecărui de
cujus va exista o sferă de persoane cu vocaţie generală la moştenire, din
rândul cărora se vor alege, prin aplicarea principiilor devoluţiunii
succesorale, în concret persoanele ce au dreptul de a culege efectiv moştenirea
Întrucât
problema vocaţiei la moştenire înseamnă practic
chemarea la moştenire, în temeiul legii sau al unui testament, vom face
cu această ocazie câteva aprecieri referitoare la adopţie şi la filiaţie, ca
şi premise ale rudeniei, de care legea leagă efectele dreptului de a
moşteni .
Situaţia
adoptatului, atât sub aspectul capacităţii sale de a-şi
moşteni părintele adoptator, cât şi sub
aspectul capacităţii sale de a moşteni
celelalte rude rezultate în urma adopţiei,
comportă câteva discuţii interesante.
Astfel :
a. Nu încape nici o îndoială,
atâta vreme cât adopţia există şi nu a fost desfăcută, adoptatul va avea
acelaşi statut cu al copiilor naturali ai defunctului, din căsătorie sau
din afara căsătoriei. Această concluzie
se impune, şi nu cunoaşte nici o deosebire faţă de prevederile anterioare, prin aplicarea dispoziţiilor art 448, 470 şi 471 NCC. Deci, atâta vreme
cât adopţia subzistă, adoptatul va avea calitatea de moştenitor al
adoptatorului, iar acesta din urmă va avea calitatea de moştenitor al
adoptatului .
b. Cazul prevăzut de art 462 alin 2 NCC: dacă adoptatorul sau soţii adoptatori au
decedat, se va putea încuviinţa o noua
adopţie, cea anterioara considerându-se
a fi fost desfăcută pe data rămânerii
definitive a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare
a noii adopţii. În această situaţie, adoptatul va avea drepturi depline la moştenirea
autorului său întrucât, la data
deschiderii moştenirii, el avea calitatea de descendent al acestuia. Nu are
nici o relevanţă dacă ulterior s-a încuviinţat
o nouă adopţie. Prima adopţie nu se consideră a fi desfăcută decât la data rămânerii
definitive a celei de a doua hotărâri judecătoreşti . Prin urmare, şi în acest
caz , adoptatul va avea capacitatea de a moşteni atât pe adoptator cât şi pe
rudele acestuia, regula reciprocităţii funcţionând şi în acest caz.
c. În
ipoteza desfacerii adopţiei la cererea
adoptatorului,
reglementată de art. 477
NCC, problemele sunt mai ample şi
necesită o informare mai largă. Astfel,
adoptatorul sau familia
adoptatoare va putea cere desfacerea
adopţiei dacă adoptatul a atentat la viaţa lor, a ascendenţilor ori descendenţilor lor, sau atunci când
adoptatul s-a făcut vinovat de fapte penale
pedepsite cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 2 ani. În
cazul în care adoptatorul a decedat ca urmare
a faptelor adoptatului, adopţia poate fi desfăcută la cererea celor care ar fi venit la moştenire împreună cu
adoptatul sau în lipsa acestuia . În situaţia astfel reglementată, adopţia nu
va putea fi desfăcută la cererea adoptatorului
decât după ce adoptatul a dobândit
capacitatea deplină de exerciţiu, chiar dacă faptele au fost săvârşite
anterior.
Vom
analiza mai întâi care sunt persoanele ce au calitatea de a solicita desfacerea
adopţiei :
Prima
persoană care are, prin lege, calitatea de a cere desfacerea adopţiei este însuşi
adoptatorul . Cu privire la posibilităţile lui
legale de a face această cerere, nu găsim probleme speciale, cu excepţia
faptului că dreptul său se naşte abia în momentul în care adoptatul a dobândit
capacitatea deplină de exerciţiu, în oricare mod reglementat legal , respectiv
: la împlinirea vârstei de 18 ani, cu ocazia căsătoriei, prin dobândirea
capacităţii de exerciţiu anticipate .
A
doua categorie de persoane cărora legea le recunoaşte calitatea de reclamant într-un
asemenea proces sunt persoanele care ar
fi avut capacitatea de a veni la moştenire împreună cu adoptatul sau în lipsa acestuia.
Deci, în categoria acestor persoane vom include pe soţul adoptatorului, pe
ceilalţi descendenţi ai acestuia sau pe succesibilii aparţinând celorlalte clase de moştenitori
legali, inclusiv statul – prin unitatea administrativ teritorială ce ar fi avut
vocaţie la moştenire, precum şi pe
legatarii defunctului. Aceştia pot cere desfacerea adopţiei numai în cazul în
care adoptatorul a decedat în urma
faptelor adoptatului. Prin urmare, dacă
faptele adoptatului nu au avut ca rezultat decesul adoptatorului, iar acesta nu a solicitat desfacerea adopţiei,
persoanele enumerate la alin 2 al art
477 NCC nu vor putea cere desfacerea
adopţiei. De asemenea, nici dacă
adoptatorul a decedat din alte cauze decât
faptele săvârşite de adoptat, fără să fi cerut desfacerea adopţiei, aceasta nu
va putea fi desfăcută la cererea persoanelor nominalizate la alin 2 al art.
477. Dacă, însă, adoptatorul a solicitat
desfacerea adopţiei şi a decedat în
timpul judecării procesului, indiferent de cauza decesului, acţiunea sa va putea fi continuată de moştenitorii
săi, legali sau testamentari, însă nu în temeiul prevederilor art 477 NCC ci în
temeiul dreptului comun. ( cu privire la argumentarea acestei soluţii, a se
vedea discuţiile de mai jos). Subliniem
deci, faptul că această calitate procesuală aparţine persoanelor sus-amintite numai cu condiţia ca adoptatorul
să fi decedat ca urmare a faptelor adoptatului . Soluţia
este aceeaşi şi în cazul în care este vorba de o familie adoptatoare (
soţ şi soţie ), iar decedatul este numai unul dintre soţi. Soţul
care a supravieţuit împreună cu moştenitorii
celui decedat vor putea cere desfacerea adopţiei,în condiţiile art. 477 NCC.
În
al doilea rând, trebuie să mai arătam
necesitatea unei legături de cauzalitate între decesul
adoptatorului şi faptele săvârşite de
adoptat.
Astfel, nu este obligatoriu
să fie vorba de un omor săvârşit cu premeditare. Adopţia va putea fi desfăcută în
orice situaţie în care se va dovedi că faptele adoptatului au determinat, au
avut drept consecinţă moartea adoptatorului ( de exemplu în cazul loviturilor
cauzatoare de moarte ).
A
treia categorie de probleme care trebuie discutate în această materie este cea
a faptelor de care legea leagă posibilitatea desfacerii adopţiei.
Prima
fapta incriminată este atentatul la viaţa adoptatorilor, a ascendenţilor sau
descendenţilor acestora. Persoanele împotriva cărora s-au putut săvârşi faptele sunt nu numai adoptatorii, ci şi rudele lor
în linie dreaptă, respectiv ascendenţii şi descendenţii acestora.Vom
vorbi aici de fapte săvârşite cu intenţie, având drept scop moartea victimelor,
indiferent că a fost sau nu atins acest rezultat, ceea ce înseamna că şi
tentativa se va pedepsi în acelaşi fel
O
altă categorie o reprezintă faptele penale
sancţionate cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin doi ani, săvârşite
împotriva adoptatorilor.
De data aceasta, persoanele împotriva cărora s-au săvârşit faptele sunt numai
adoptatorii, nu şi cei apropiaţi acestora. Faptele sancţionate sunt cele care, conform legii, au o pedeapsă
cu închisoarea de minim 2 ani, indiferent dacă făptuitorul a primit sau nu această pedeapsă,
dacă pedeapsa a fost sau nu executată, dacă a intervenit graţierea ori
amnistia, etc. Important este să se dovedească
existenţa faptelor şi încadrarea
lor în categoria prevăzută de lege .
A
patra problemă care se ridică este însă
cea legată de momentul în care se va
putea cere desfacerea adopţiei, întrucât
legea prevede expres că aceasta nu poate fi cerută decât după ce adoptatul a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu.
Cum legea nu distinge
asupra modului de dobândire a capacităţii
depline de exerciţiu, considerăm că poate fi vorba atât de dobândirea capacităţii de exerciţiu odata cu implinirea
varstei de 18 ani, cât şi de dobândirea capacităţii de exerciţiu anticipată sau ca urmare a căsătoriei. Alin 3 al art 477 spune că “adopţia poate fi desfăcută
la cererea adoptatorului “, ceea ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că prevederile
acestui aliniat se vor aplica numai în cazul în care faptele adoptatului nu au avut ca rezultat
moartea adoptatorului, indiferent că aceste fapte se încadrează în teza întâi
sau în teza a doua a alin 1 din art 477 NCC, iar desfacerea adopţiei se cere de către adoptator . Ne întemeiem concluzia în primul rând pe argumentul de
redactare a textului. O altă soluţie, respectiv
condiţionarea desfacerii adopţiei
- în cazul decesului adoptatorului ca urmare a faptelor adoptatului - de dobândirea
capacităţii depline de exerciţiu de către adoptat, ar determina
o gravă inechitate şi ar duce la
consecinţe absolut nefaste legate de însăşi instituţia adopţiei.
Cea
de-a cincea problemă în discutie este legată de situaţia ramnanerii definitive
a horararii judecatoresti de desfacere a adopţiei.
Dacă
adopţia a fost desfăcută anterior datei
deschiderii moştenirii, printr-o hotărâre
rămasa definitivă tot înainte de data deschiderii moştenirii,
nu se pune nici o problemă legată de capacitatea de a moşteni a adoptatului : cu certitudine el nu va avea
dreptul la moştenirea adoptatorului.
Prin urmare, fostul adoptat nu va
putea fi inclus în categoria persoanelor care au capacitatea de a-l moşteni pe
adoptator, după cum nici acesta nu-şi va putea moşteni fostul copil adoptat.
Ce se va întampla,
însă, în cazul în care hotărârea de
desfacere a adopţiei fie nu a fost încă pronunţată ( procesul a fost intentat de către adoptator şi este în curs de judecare ) sau, deşi a fost pronunţată nu a rămas încă definitivă
. Pe considerente de regulă generală, ar
trebui să concluzionăm că , atâta vreme cât nu există o hotărâre judecătorească definitivă, adopţia
este în fiinţă, adoptatul este descendent al adoptatorului şi prin urmare
are dreptul să îl moştenească, atât pe el cât şi pe rudele lui. Într-o opinie, se poate considera că o
asemenea poziţie este extrem de injustă şi imorală. Care ar mai fi dreptul la moştenire
al adoptatului care, prin comportarea sa l-a determinat pe adoptator să
solicite desfacerea adopţiei? De ce ar trebui , de exemplu, să-i conferim
adoptatului vinovat de asemenea fapte la
adresa adoptatorului o situaţie mai bună
decât soţului aflat în culpă la divorţ.
( astfel, conform art 380 NCC, dacă soţul
reclamant moare în timpul procesului de divorţ, moştenitori pot continua procesul,
iar dacă se va constata culpa soţului
parat, căsătoria va fi considerată a fi fost desfăcută pe data decesului, soţul pierzându-şi astfel dreptul la moştenire).
Prin urmare, ar fi necesar să considerăm că, dacă procesul a fost început
de către adoptator, el să poate fi continuat de către moştenitorii
acestuia, determinaţi după regula instituită
de art 477, iar hotărârea
pronunţată să aibă efect retroactiv. Astfel, dacă se decide desfacerea adopţiei, aceasta să fie
considerată a fi fost desfăcută pe data decesului, prin urmare adoptatul să nu mai aibă vocaţie concretă la moştenirea
adoptatorului şi nici la moştenirea rudelor acestuia, dispărând practic rudenia
creată ca urmare a adopţiei. O altă
opinie, însă, va putea considera pe deplin justificat că, fără o prevedere expresă
în acest sens, nu putem conferi caracter
retroactiv unei hotărâri a instanţei . Tot această opinie ne-ar putea
contraargumenta faptul că prevederile art 380
se referă la divorţ – o căsătorie se poate desface prin divorţ, în mod
normal şi firesc - iar discuţia noastră se referă la adopţie, care generează
efecte similare filiaţiei, iar filiaţia este
o legătură care nu se poate desface nicicum . Referitor la dreptul de moştenire al adoptatului vinovat de fapte
grave la adresa adoptatorului, în această opinie se va argumenta că un asemenea descendent va
putea fi înlăturat de la moştenire ca şi nedemn, prin urmare nu mai se pune
problema desfacerii adopţiei. Răspundem acestei idei. Da, este adevărat, operează
nedemnitatea în privinţa moştenirii
adopatatorului, dar ce se întâmplă în privinţa moştenirii celorlalte rude ale
adoptatorului, cu care adoptatul păstrează legătura de rudenie şi le va putea moşteni,
în nume propriu sau prin reprezentare, nedemnitatea nemai operând. Pe de altă
parte, firesc este că, încheind o adopţie în interesul superior al unui copil, să creăm o situaţie
de inegalitate juridică şi de
inechitate pentru celelalte persoane implicate ? Da, este adevărat că rudenia de sânge nu se poate desface în nici un mod,
dar adopţia este o rudenie civilă, susceptibilă de a fi totusi desfăcută în
anumite condiţii. Nici chiar legea nu
pune o egalitate totală între cele două categorii de rudenie, firească şi
civilă, care ar fi deci motivul pentru care am duce noi în extremis această
egalitate? Iată, dar, că ne aflam în faţa
unei dileme .
Ce soluţie vom adopta ? Mă îndrept, pe considerente în primul rând
morale, către cea dintâi soluţie, care este de natură să creeze cele mai mici inconveniente de natură practică şi să
asigure cea mai mare echitate în raporturile dintre adoptat, adoptator şi rudele acestuia. Vom considera, deci, că,
odată existenţa acţiunea de desfacerea a
adopţiei, ea va putea fi continuată cu moştenitori, iar în cazul în care va fi admisă, adopţia va fi considerată
desfăcută la data decesului
adoptatorului. Pe cale de consecinţă,
adoptatul va pierde legătura de rudenie cu adoptatorul şi cu toate rudele
acestuia, iar dreptul sau la moştenire va fi desfiinţat.
Filiaţia - ca
şi temei al legaturii de rudenie pe care se întemeiază dreptul de moştenire
legală - impune o seamă de discuţii ca urmare a situaţiilor ce se pot întâlni
în practică.
a. În cazul reproducerii umane asistată
medical, cu terţ donator, reglementată de art 441-447 NCC,
dacă aceasta s-a efectuat în condiţiile legii, ambii soţi consimţind la
concepţia copilului în aceste condiţiuni, copilul va avea ca tată obligatoriu
pe soţul mamei, operând prezumţia instituită de art414 NCC. Prin urmare,
copilul astfel născut va avea statutul unui copil din căsătorie şi, pe cale de
consecinţă toate drepturile rezultate din aceasta.
b. În situaţiile în care filiaţia s-a
stabilit prin recunoaştere sau pe calea acţiunii în stabilirea filiaţiei faţă
de mamă sau faţă de tată, drepturile copilului se vor
recunoaşte până la momentul concepţiei, în aplicarea principiului infans
conceptus pro nato habetur - consfinţit expres de art 36 NCC - ceea ce înseamnă
că şi capacitatea şi vocaţia lui la
moştenire se vor stabili în consecinţă.
c. Pe aceleaşi principii, dacă unui
copil i-a fost tăgăduită paternitatea sau i-a fost contestată filiaţia, legătura
de rudenie existentă iniţial se va pierde
şi va opera retroactiv până la momentul concepţiunii.
Să analizăm următoarea speţă : un copil
s-a născut la 6 luni de la decesul soţului mamei sale. Luând în calcul prevederile art 412 referitoare la timpul
legal al concepţiunii, se va considera că el este fiul defunctului, fostul soţ
al mamei şi va avea dreptul la moştenirea acestuia. Ulterior, ceilalţi copii ai
defunctului, în baza art 430 alin 3 NCC , declanşează acţiunea de tăgăduire a
paternităţii, demonstrând, conform prevederilor art 414 alin 2 NCC că este cu
neputinţă ca soţul mamei să fi fost
tatăl copilului. Filiaţia va fi
desfiinţată cu efect retroactiv, mergându-se până la mometul
concepţiunii. Pe cale de consecinţă, se va desfiinţa şi calitatea de moştenitor
a acelui copil . Dacă filiaţia se va stabili ulterior faţă de tatăl
biologic, drepturile succesorale ale
copilului se vor naşte cu referire la persoana adevăratului tată.
d. acţiunile în
stabilirea filiaţiei faţă de mamă, în stabilirea paternităţii din afară
căsătoriei, acţiunile privind tăgăduirea paternităţii faţă de tatăl din
căsătorie, pot fi pornite şi respectiv continuate de către moştenitori celor
îndreptaţiţi, în condiţiile legii.
Astfel:
- acţiunea în stabilirea maternităţii,
conform art 423 NCC, poate fi continuată de moştenitori copilului, dacă acesta
a introdus-o în timpul vieţii sale, sau poate fi pornită de acesşia în termen
de un an de la data decesului copilului a cărui filiaţie se cere stabilită. De asemenea, ea poate fi introdusă
şi împotriva moştenitorilor pretinsei
mame , dacă aceasta a decedat înainte ca acţiunea să fi fost pornită.
- acţiunea
în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei poate fi pornită sau
continuată de către moştenitorii copilului
şi poate fi introdusă şi împotriva moştenitorilor presupusului tată,
conform art. 425 NCC
- acţiunea în tăgăduirea paternităţii
poate fi introdusă sau continuată de
moştenitorii mamei, ai pretinsului tată
sau ai tatălui biologic, precum şi ai copilului, în temeiul art. 429 şi urm
NCC.
Faţă de aceste prevederi, constatăm că există o
multitudine de probleme cu care ne vom putea confrunta în practică. Astfel,
dacă se va stabili o anumită filiaţie a
unui copil, ulterior emiterii unui certificat de moştenitor, este evident că
acesta va fi susceptibil a fi anulat întrucât în el nu au fost cuprinşi toţi
moştenitorii defunctului. Aceeaşi soluţie se va impune şi în cazul în care s-a
contestat paternitatea unui copil, hotărârea judecătorească fiind ulterioară
emiterii unui certificat de moştenitor privind pe defunctul care a fost
prezumat a fi tatăl unui copil , acesta din urma fiind inclus între
moştenitorii săi legali. Fiind însă cazuri excepţionale, culpa notarului
public va putea fi angajată numai dacă
acesta a cunoscut sau a avut posibilitatea să cunoască situaţia existentă în
realitate. Oricum, este evident că, dacă se va solicita emiterea unui
certificat de calitate pentru a fi folosit în instanţă într-un asemenea proces,
notarul nu va putea elibera un asemenea act întrucât prin natura acţiunii nu se poate determina, anterior finalizării
ei, care sunt moştenitorii defunctului.
DANIELA NEGRILA
Notar public coordonator
Birou Notarial CONCORDIA
DANIELA NEGRILA
Notar public coordonator
Birou Notarial CONCORDIA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu